Stoica LASCU ■
Trei președinți.
Primul președinte (din cei 47 de până astăzi), George Washington (1789-1797), avea să creioneze, testamentar, constantele politicii externe a urmașilor săi de la Casa Albă: ,,Trebuie observată buna credință și dreptatea față de toate națiunile, trebue cultivată pacea și armonia cu toți. În executarea unui atare plan nimic nu e mai esențial decât de a exclude antipatii permanente, învederate împotriva unor anumite națiuni, și acționând pasionat față de altele. Sentimentele amicale față de toate națiunile trebue cultivate. Înțelegerea armonioasă și liberală cu toate popoarele e recomandată de politică, omenie și interes”.
La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la trei dintre cei mai mari și reprezentativi președinți – prin câteva opiniuni exprimate de oameni politici și publiciști români…
___________
George Washington întemeietorul Statelor-Unite
de Voicu Nițescu
Acum când America întreagă şi alături de ea toate Statele civilizate ale Europei se găsesc prinse în splendida simfonie, care slăveşte amintirea nemuritorului creator al Lumii transoceanice, revăd în toată măreţia ei modesta căscioară dela Mont-Vernon, în care George Washington şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii sale.
Literele mari, înşirate pe pereţii din interiorul acestei case, cari istorisesc vizitatorilor marile prefaceri întâmplate în coloniile nord-americane în jumătatea a doua a secolului al 18-lea, îmi apar acum în toiul imnului ce se înalţă făuritorului independenţii americane, ca tot atâtea mărturii vii ale unei vrednicii menite să slujească de pildă veacuri dea rândul celor ce sunt sortiţi să-şi jertfească viaţa pentru ţeluri ce depăşesc vremelnicia.
Descendent dintr’un neam de oameni ce au dat Angliei vrednici slujitori ai altarului şi tenaci luptători cu spada pentru mărirea ei, George Washington s’a văzut încă dela vârsta de 20 de ani pus în situaţia de a executa porunca acestei moşteniri. În fruntea miliţienilor recrutaţi şi întreţinuţi de el, tânărul colonel apăra în munţii Alegheni hotarele coloniilor nord-americane ameninţate de coloniştii Franţei Noui. Victoria de atunci câştigată alături de trupele regelui Angliei îi crede piedestalul, de pe care după alţi douăzeci de ani trebuia să pornească la marea luptă, care avea să dea provinciilor transoceanice independenţa definitivă.
N’a râvnit acest rol şi-a făcut toate sforţările pentru a înlătura onoarea, pe care i-o dădea Congresul dela Filadelfia numindu-l comandant al armatelor revoluţionare.
Nu ţinea de loc să fie cel dintâi printre semenii săi. Deprins să activeze, şi prea puţin meşter al cuvântului, el vorbea foarte rar, şi numai când trebuia în Camera Burghezilor din provincia Virginia, al cărei cetăţean era sau în congresele, la cari participa ca delegat al acesteia. Fire cumpănită, respectuos de ordine şi lege, închinat prin situaţia sa de mare proprietar spre atitudini conservatoare şi prin acela desoldat deprins cu disciplina şi ascultarea, el se ţinu multă vreme departe de agitaţiile, pe cari compatrioţii săi le făceau pe chestiunea legilor navigaţiunii, a diverselor taxe puse pe produsele coloniale şi a altor abuzuri administrative comise împotriva coloniilor de guvernele engleze.
Purtând însă în sufletul său setea şi dragostea de libertate a strămoşilor, cari pe la mijlocul secolului al17-lea îşi părăseau patria mistuită de patimile religioase şi veneau să se aşeze în provincia întemeiată de Sir Walter Raleight, pe mănoasele maluri ale Potomacului. George Washington sfârşi prin a se converti la ideile dârjilor propovăduitori ai luptei pentru independentă: George Mason, R.H. Lee, Henry Patrick, John Adams şi alţii.
Stăpân pe o convingere, strănepotul lui Henry Washington nu înţelegea să mai dea un pas înapoi.
Trădat în cursul unui lung şi greu război (1775-1783) uneori de cei mai buni generali ai săi – B. Arnold şi K. Lee – alteori, după înfrângeri vremelnice, părăsit de oastea sa şi mai rămânând adesea cu abia două până la trei mii de yankei, osândit să îndure la Waley Forge cele mai cumplite privaţiuni, pus în neputinţa de a achita solda ofiţerilor şi soldaţilor şi lipsit chiar de sprijinul Congresului, care se refugiase din Filadelfia, după ocuparea acestui oraş de trupele britanice, sufletul lui Washington s’a dovedit mai tare şi decât păcatele oamenilor şi decât vitregia naturii.
Calm, stăpân pe sine, înzestrat cu o tenacitate, pe care nimeni din contimporanii săi n’o putea egala şi având o nesdruncinată credinţă în puterea marilor adevăruri, cari trebuie să biruie, ori câte piedici li s’ar pune în cale, generalul Washington, isbuti după şeapte ani de mucenicie, de neclintită credinţă şi neînfrânt curaj să impună Angliei pacea şi să-i asigure poporului său pentru totdeauna libertatea dorită.
Fără el coloniile nord-americane n’ar fi reuşit să consfinţească independenţa, pe care Congresul se grăbise s’o proclame la Filadelfia în 1776, idolul americanilor. El ar fi putut să devină stăpânul şi domnul lor nediscutat. Cineva, un intim al lui, îi propuse să se proclame rege al statelor americane.
Dar generalul n’avea nici o ambiție pentru sine. În timpul celor mai teribile încercări, el rămase supusul real al Congresului și nu călca niciodată poruncile acestuia. Respinse cu indignare sugestiile prietenilor şi după îndeplinirea mandatului se prezentă Congresului, în faţa căruia îşi încheie astfel cuvântul său omagial:
…«Mi-am împlinit datoria, mă retrag de pe scenă. Rog Congresul, ale cărui ordine le-am executat, atâta vreme să primească omagiile şi felicitările mele pentru victoria dobândită, îmi depun mandatul dat şi declar totodată că mă retrag din toate funcţiunile publice!»…
Precum a spus, aşa a făcut. Idolul coloniilor s’a retras la moşia sa dela Mont-Vernon, unde împreună cu servitorii şi sclavii săi, muncind din zori de zi şi până în noapte a continuat să producă grâul şi tutunul cel mai bun din America şi să cultive rasele cele mai alese de vite.
…Dar independenţa dobândită cu atâta trudă, şi jertfe trebuia consolidată. George Washington era sortit să-şi desăvârşească întreaga misiune, pentru care se născuse. În temeiul Constituţiei, votate de convenţia dela Filadelfia (1787) reprezentanţii Statelor Unite îl aleseră la 1789, cu o impresionantă unanimitate preşedinte al acestora.
Conştient de greutatea nouii sarcini care i se punea pe umeri şi dându-şi seamă cu puţina învăţătură, pe care şi-o câştigase de la magistrii din Virginia, nu-i erau suficientă pentru a aşeza pe temelii solide nişte state în complect haos politic, economic, financiar şi social, George Washington făcu toate sforţările pentru a se deroba de de această cumplită sarcină.
Trebuind totuşi să se supună acestei noui porunci a Naţiunii, el se îndreaptă spre New-York având tot timpul, deşi însoţit de aclamaţiile mulţimilor în delir, aerul unui condamnat la moarte.
Iar când după depunerea jurământului săruta, în ovaţiile Congresului, biblia ei, tremurând în toată fiinţa sa şopti smerit şi mic: «Doamne ajută-mi!»
Neclătinata lui voinţă, caracterul său de fel, curăţenia conştiinţei, tactul său, cunoaşterea de oameni şi neîntrecuta lui stăpânire de sine, farmecul maiestuoasei sale figuri, autoritatea şi prestigiul câştigat în răsboaiele pentru independenţa coloniilor, îi ajutară să iasă biruitor şi din această încercare, întâia preşidenţie luând sfârşit, el fu reales cu aceiaş unanimitate şi pus din nou în fruntea Statelor Unite.
Timp de opt ani cât a condus destinele acestor state, el a avut de îndurat ca şi în vremea războiului numeroase decepţii şi multe suferinţe morale.
Tratatul de comerţ, încheiat cu Anglia şi hotărârea de a păstra neutralitatea Statelor confederate în conflictul dintre Anglia şi Franţa, căreia americanii îi datorau atâta recunoştinţă, i-au pricinuit profunde neajunsuri sufleteşti.
Dar vecinii de veghe şi mereu la, datorie, niciodată forţând lojile naturii, el izbuti să dea autoritatea cuvenită noului aşezământ de stat, să închege legătura între Nord şi Sud şi să lărgească perspectivele de putere şi întindere dincolo de Alegheni înspre valea fluviului Mississippi şi mai departe ale formidabilei sale creaţiuni.
Simţindu-şi opera consolidată şi liniile pentru desvoltarea ei viitoare pe deplin trasate el refuză de a mai primi şi a treia presidenţie, îşi scrise însă înainte de a părăsi fotoliul presidential într’o Scrisoare de adio, adresată poporului american celebrul său testament politic, pe care toţi urmaşii lui l’au respectat ca pe o evanghelie, din care I. Monroe a făurit faimoasa doctrină, care-i poartă numele de pe care n’a călcat’o nici W. Wilson atunci când a trimis armatele Americei pe frontul european.
Retras din nou la moşia sa dragă dela Mont-Vernon, fondatorul Statelor-Unite se sfârşi într’o zi de iarnă din anul 1799.
America şi toţi cei cari ştiu să cinstească memoria oamenilor mari, ei aparţinând umanităţii întregi, îi sărbătoresc astăzi bicentenarul naşterii.
Ne asociem şi noi românii la această sărbătorire şi depunem omagiile noastre în faţa amintirii omului, din a cărui bogăţie şi strălucire sufletească s’a abătut o rază şi’n calea destinelor neamului nostru .
Bucureşti, 22 februarie – („Dreptatea”, 24 februarie 1932).
*
215 ani de la nașterea lui Washington
Azi, 22 februarie 1917, poporul american celebrează 215 ani de la nașterea lui George Washington, care atunci când a fost ales președinte al Statelor Unite, a prezidat o națiune tânără, și combativă formată din numai 690.000 familii răspândită pe o suprafață reprezentând mai puțin ca o treime din întinderea actuală a Statelor Unite.
Enorma creștere a Statelor Unite până în populația actuală de 140.000.000, e datorită într-o largă măsură credinței nestrămutate a lui Washington în indisolubila uniune a tuturor națiunii.
„PĂRINTELE ȚĂRII SALE”
Ca toate că presa liberă britanică l-a numit pe Washington „părintele țării sale” încă din anul 1775, opoziția politică din congresul Statelor Unite a împiedecat serbarea zilei de naștere a lui Washington în timpul celor două perioade de exercitare a funcțiunii sale de președinte (1782-1787). Serbări semi-oficiale au avut totuși loc la fiecare 23 Februarie în decursul primei jumătăți a secolului al 19-lea. Această dată a devenit acum sărbătoarea legală în toate teritoriile Statelor Unite.
În 1932 congresul Statelor Unite a numit o comisiune care să organizeze serbarea pentru cea de a 200-a aniversării a nașterii lui Washington. Sărbătorirea a continuat de la 22 februarie la 24 noembrie 1932 și a culminat cu punerea pietrei fundamentale la monumentul de 156 jum. m [169 m] al lui Washington care domină capitala Statelor Unite.
În proclamația dată cu acest prilej, președintele Herbert Hoover a dat drept pildă concetățenilor săi devotamentul lui Washington, curajul său, răbdarea, geniul, calitățile sale de om de stat și realizările sale pentru patrie și omenire.
PRIMA LEGISLATURĂ
La vârsta de 10 de ani viitorul președinte era veteran în serviciul militar. Părăsind școala la vârsta de 16 ani, a fost promovat maior în miliția statului său natal Virginia trei ani mai târziu. După ce s’a distins un războiul indian în special în victoriosul asediu al fortului Duqesne (devenind mai târziu marele oraș industrial Pittsburg), s’a căsătorit și a demisionat din armată în 1719 pentru a deveni un pașnic fermier în Virginia. În această perioadă își mărește influența politică, servind la început în adunarea legislativă a statului Virginia, iar apoi în primul și al doilea congres continental. La isbucnirea revoluției americană in Massachusetts în 1775 Washington a strâns și echipat pe propria sa socoteală o armată de 1000 de oameni, mergând în fruntea lor spre nord. La Boston a asumat comanda peste alți 16 000 de oameni adunați acolo și i-a echipat și pe aceștia. A servit în armata americană din 1775 până a demisia sa dată la Annapolis, Mangand, la 20 decembrie 1783, fără nici o recompensă financiară pentru serviciile sale.
Deși, modest, Washington a căutat să se retragă prin viața publică la sfârșitul războiului, a fost ales în unanimitate pentru demnitatea deprim președinte al nouii națiuni.
La 2 Ianuarie 1770 primul steag american a fost înălțat deasupra reședinței lui Washington, întocmit după indicațiile date de el însuși.
Woodrow Wilson al 27-lea președinte al Statelor Unite și celebru istoric, a relevat că una din marile calității ale lui Washington era acela de a numi oameni capabili în posturi importante și de a utiliza talentele și ideile lor. Succesul și militar în războiul revoluționar datorează mult lui Benjamin Franklin, filozof și inventator, pe care mulți îl consideră drept cel mai mare ambasador al Americei. Ca trimis în Franța, Franklin a reușit să convingă pe francezi a recunoaște independența americană și de a trimite ajutor militar în momentele cele mai critice ale războiului. Mai târziu, Thomas Jefferson, în calitate de prim secretar de stat al lui Washington, a condus cu abilitate afacerile externe ale Statelor Unite în cursul celor dintâi ani, tulburi, ai nouții republici.
POLITICA EXTERNĂ A LUI WASHINGTON
Înainte dea se retrage în viața particulară la ferma ea din Virginia, la care ținea foarte mult, Washington a declarat concetățenilor săi cu privire la politica externă.
,,Trebuie observată buna credință și dreptatea față de toate națiunile, trebue cultivată pacea și armonia cu toți. În executarea unui atare plan nimic nu e mai esențial decât de a exclude antipatii permanente, învederate împotriva unor anumite națiuni, și acționând pasionat față de altele. Sentimentele amicale față de toate națiunile trebue cultivate. înțelegerea armonioasă și liberală cu toate popoarele e recomandată de politică, omenie și interes”.
La 11 decembrie 1790 George Washington a murit la casa lui dela Mount Vernon, Virginia, atunci, ca și acum, primul la război primul la timp de pace, primul în inimile concetățenilor săi – („Timpul”, 23 februarie 1947).
*
Wilson
de Dem. I. Dobrescu/Preşedintele Uniunei avocaţilor din România
A murit cel mai mare om politic AL OMENIREl, şi Wilson atât era de mare pentru noi, încât el ne-a părut mai mic decât noi. Pentru că se întâmplă cu oamenii mari, ceea ce se întâmplă cu Dumnezeu: oamenii mari pot să facă lucruri și fapte mari, dar nu pot să facă în acelaşi timp şi oameni mari, cari să înțeleagă toată măreţia lor. Fiecare comun muritor este o lume închisă şi unilaterală, care priveşte Omenirea dintr’o síngură perspectivă excluzivistă şi de cele mai multe ori extremistă. Fiecare om este antiteza altui om, pentru că fiecare dintre noi este sau liberal sau conservator, sau democrat, sau aristocrat, sau individualist sau socialist sau naționalist sau internaționalist, sau mercantilist sau idealist etc. etc. Dar toate aceste perspective sociale exclusiviste sunt prea absolute, pentru că în acelaşi loc și timp poţi să găseşti un lume ambele combinate. Dealungul timpului, în istoria omenirei, lumea poate să fie condusă de sinteza tuturor antitezelor sociale, iar un anumit timp din istoria ei să ceriă o antiteză şi altă epocă antiteza contrară. Numai oamenii mari, pot să facă sinteza tutulor antitezelor sociale dintr’un timp dat, pot să vadă ceia ce este adevărat în fiecare din ele şi să găsească ideia şi sentimentul mediu, care cere o nouă directivă a omenirei dar tocmai pentru că ei au dat sinteza socială generală care se deosibeşte de fiecare antiteză in parte, tocmai pentru că din ea ei au putut scoate o directivă nouă medie, sinteza va avea contra lor toate antitezele sociale. Omul mare, cu cât este mai mare, cu atât este mai singur pe lume, pentru că lumea lui nu s’a născut încă. El trăeşte un viitor.
De aceia nici Wilson n’a fost înţeles de timpul său, dar pentru viitorime, Wilson va fi cel mai mare om politic al Omenirei. Până astăzi lumea noastră, a dat oameni politici mari, dar ei erau numai oamenii mari ai unei țări, ai unei naţiuni, ai unei clase, sau ai unei caste. Pentru prima, oară in lume, se ridică un om politic dintr’o ţară, care are şi concepţia sa genială şi puterea sa reală de executarea ei, care se ridică de-asupra ţărilor de-asupra timpurilor, de-asupra claselor, de-asupra raselor şi națiunilor și în momentele cele mai grele ale civilizațiunii omeneşti, are curajul să vorbească in numele Omenirei şi să ridice scheletul unei lumi civilizate şi drepte.
În momentul când Omenirea pe mijlocul celui mai diabolic măcel era părăsită de zei, ea a fost mântuită de Wilson şi în momentele celei mai rafinate sălbăticii, el a vorbit lumei de milă şi de dreptate.
Au rămas nemulţămite toate antitezele, au strigat toate interesele mulţămite numai în parte, au spumat toate prejudecăţile şi s’a revoltat toată dreptatea cea veche, pe care trebuia s’o înlocuiască dreptatea cea nouă. Wilson era aşa de mare pentru noi toţi, încât el ne-a nemulţămit pe toţi.
Wilson, acuzat că a fost un biet idealist, un biet vizionar, a fost în realitate, cel mai mare realist al tuturor timpurilor, pentru că nu trebue să confundăm realismul cu mercantilismul și cu neschinăria morală, este realist numai omul cu înalte concepţii de viitor, care vede şi utilizează toate forţele sociale, atât morale cât şi economice, pentrucă amândouă sunt forţe reale, care lucrează şi influenţează mersul societăţilor şi al omenirei. Lumea noastră condusă de un veac şi jumătate de morala economismului burghez, nu poate să vadă şi să înţeleagă importanţa factorului moral, care cere să conducă şi el lumea noastră modernă, şi toată vrajba şi anarhia vremurilor noastre, este tocmai din cauză că noi dispreţuim acest factor real de milă şi de dreptate nouă, care încălzeşte timpul nostru. Mania economismului burghez constitue un mare pericol pentru lumea noastră modernă, setoasă şi încălzită de factori sufleteşti înalţi şi noi, pe care morala burgheză multilaterală îl dispreţueşte, în numele unui fals realism politic. Wilson a fost adevăratul realist politic, care a reabilitat factorul moral şi s’a bazat în acţiunea sa de politică mondială şi pe factorul economic şi pe factorul sufletesc.
Acuzaţiunea de vizionar adusă lui Wilson, este scoasă din haosul mondial de după război, pentru că după războiul mondial, vrajba internă şi externă, nemulţămirea şi mercantilismul moral, este şi mai mare şi mai general şi pare-că războiul ne ameninţă din nou. Cei nepricepuţi în ale sociologiei cred că o lume compusă din construcţii sufleteşti complicate şi vechi ca şi omenirea noastră, se poate dărâma şi construi tot aşa de uşor cum se dărâmă şi se reconsimeşte o casă. Noi nu ne dăm seama, că dărâmarea lumei vechi şi ridicarea scheletului lumei noi, o ridicat de o data în lume toate patimile trecutului şi toate pasiunile viitorului şi că omenirea trăieşte astăzi în mic tot trecutul şi tot viitorul ei.
După grozava numire a unei lumi întregi, după speranţele date pentru o lume nouă eșite din concepţia lui Wilson, acela care se aştepta să avem linişte, armonie şi dreptate imediată, a fost un mare naiv în sociologie. În constricţiile sociale noi, ca şi în construcţia meşterului Manole, lumea noastră trebue să zidească multe suferinţi, multe bogăţii şi multe vieţi omeneşti. Naţionalismul triumfător, ca orice pasiune triumfătoare trebuia să exagereze victoria lui şi să ajuns la şovinism, după cum şi pasiunea mondialistă exagerată, trebuia să ajungă la internaţionalism; deslănţuirea dreptăţei claselor oprimate de veacuri, trebuia să ajungă la dictatura şi la teroarea de clasă, care în graba lor după fericire, le-ar fi asigurat deodată o dreptate de mult aşteptată; deşteptarea claselor nenorocite, la viaţa pământească, trebuia să nască pasiunea şi extensiunea vieţei, să nască aviditatea şi criza de consumaţie, cu scumpetea, cu nemulţămirea şi cu revolta generală;, mândria vechilor robi industriali şi agricoli emancipaţi deodată, trebuia să aducă spiritul de revoltă; din revanşa celor învinşi, care constituesc un pericol ameninţător pentru învingători, trebuia să iasă înarmarea, militarismul, reacţionarismul, fascismul etc. etc.
Dar să ne gândim şi la ceea ce creşte sub linţoliul de ghiaţă şi sub viforul ernei.
Concepţiunea genială a lui Wilson nu putea construi deodată o lume dreaptă, dar el a pus razele unei lumi drepte, a înlăturat pericolele mari care ameninţau dreptatea şi a stabilit condițiunile în care se va putea dezvolta dreptatea cea nouă.
Organizaţiunea naţionalistă a lumei a înlăturat o străveche şi mare cauză de nedreptate internă la naţiunile eterogene, un mare paravan al armamentului, al militarismului şi al reacţionarismului şi un mare izvor de războae. Numai un geniu al spiritului şi un geniu al inimei, ca Wilson, putea să iasă din făgaşul vechii morale internaţionale, construită de veacuri, pentru ca să dărîme dintr’odată toate statele vechi, bazate pe cucerirea unei rase de altă rasă.
El a născut în lumea morală persoane juridice noi, el este creatorul naţionalităţilor. Şi pentru ca să dea viaţa necesară acestor persoane noi create de el, a trebuit să nască dreptul internaţional, care până la Wilson era o minciună pentru ca între naţiuni ca şi între indivizi, să nu mai domnească forţa, ci dreptul. Pentru ca să înlăture forţa şi să impună dreptul, el organizează Liga Națiunilor, pe care altul numai o visase, dar el avu curajul s’o realizeze. Dacă Dumnezeu făcuse pe om, Wilson crease Omenirea. Să nu judecăm menirea Ligei Naţiunilor, după începuturile ei şi după rolul ei în aceste timpuri de anarhie generală. Democraţia legalistă care se ridică la orizontul britanic, va trebui să ajungă sau la pariul de neagresiune generală, cu garantarea Franţei în contra pericolului german sau la împrumutul impus Germaniei de statele civilizate, pentru garantarea reparaţiunilor datorite Franţei, sau la ambele mijloace împreună şi atuni va dispare treptat dar sigur, şi militarismul şi reacționarismul şi şovinismul. Liga Naţiunilor va fi impusă lumei de toată democrația mondială. Soarele democraţiei răsare In Apus.
Wilson înlătura o a doua mare cauzâ de anarhie şi războaie civile şi internaţionale, când stabilea Confederaţia Muncei, ca o instituţie permanentă de legiferare socială. După ce proclamase dreptul egal al naţiunilor, el proclama dreptul egal al claselor, el înobila munca şi egaliza munca cu capitalul, aducând-o în areopagul mondial din Geneva să discute drepturile ei alături şi egală cu capitalul.
Wilson începe o a doua creaţiune, pentru că el crea naţionalităţile, el creia omenirea, el egala clasele şi înlăturând din lume forţa, punea în locul ei libertatea, din care va eşi concurenţa, ca singurul factor de desvoltare între oameni, între clase, între profesiuni şi între naţiuni. El deschidea calea largă evoluţiunei universale care scăpa lumea de revoluţiunea universală. După războiul universal, care trebuia să libereze toate clasele, toate naţiunile şi să deslănțuiască toate pasiunile celor liberaţi şi toate patimile celor asupritori, lumea era ameninţată de cel mai grav măcel universal, care ameninţa şi civilizaţia şi democraţia. A venit Wilson cu geniul inimei sale şi a mântuit lumea noastră impunându-i mila şi dreptatea omenească. Wilson a fost Isus încununat regele lumei, a fost Isus Cristos pe tronul Omenire – („Adevěrul”, 10 februarie 1924).
*
Instalarea d-lui Roosevelt ca preşedinte al Statelor Unite.
–
Depunerea jurământului.— Mesajul către popor
Washington, 4 (Rador). Cu acel amestec de tradiţionalism şi de modernism, care caracterizează America, oraşul Washington a făcut o recepţie grandioasă noului preşedinte al Statelor Unite, salutând astfel revenirea la putere a partidului democrat, care dela 1920 încoace nu a mai trimis pe niciunul din reprezentanţii săi să locuiască în Casa Albă.
Însoţit de vice-preşedintele John Garner, care a depus jurământul în sala de şedinţe a Senatului, şi de preşedintele Hoover care pleacă, d. Roosevelt s’a îndreptat cu paşi rari şi solemni, trecând printre două rânduri de invitaţi, spre tribuna de onoare, înălţată în vârful unei impozante scări de piatră, care este situată în faţa colonadei din faţada orientală a Capitoliului. Acolo îl aştepta de Charles Evans Hughes, şeful magistraturii, drapat în toga austeră a juriştilor americani.
JURĂMÂNTUL
În faţa a 75 de microfoane şi a unei imense mulţimi noul preşedinte a pronunţat următorul jurământ:
„Jur solemn că-mi voiu îndeplini cu credinţă sarcina, voi menţine, proteja şi apăra din toate puterile mele Constituţia ţării.
Dumnezeu să-mi ajute în această cale”.
După ce a depus jurământul solemn pe Constituţie, noul preşedinte a primit felicitării câtorva personalităţi eminente din administraţia federală şi apoi s’a întors spre microfonul graţie căruia mesajul de intrare în funcţiune a fost difuzat până în punctele cele mai îndepărtate ale imensei republici şi retransmis în toată lumea.
Prin acest discurs, care conţine o scurtă expunere a politicii pe care îşi propune să o urmărească, preşedintele Roosevelt a creiat un precedent, căci nu i-a consacrat decât un sfert de oră, pe câtă vreme alţi preşedinţi vorbeau o jumătate de oră sau trei sferturi de oră,
Mesajul către popor
Începând cu mesajul său către poporul american, d. Roosevelt a spus următoarele: „Acum ori niciodată este momentul de a spune adevărul, tot adevărul, cu sinceritate şi cu îndrăzneală. Nu trebue să ezităm de a privi hotărît în faţă situaţia actuală a ţării noastre. Această mare naţiune va suferi cum a mai suferit, va retrăi şi va prospera.
Nenorocirile noastre nu provin dintr’un viciu de constituţie. Nu am fost încercaţi de nici una din plăgile Egiptului, dacă comparăm dificultăţile noastre cu pericolele pe care strămoşii noştri le-au învins, fiindcă aveau credinţă şi nu ştiau ce este frica. Sunt încă destule lucruri, de care trebue să fim satisfăcuţi.
Prima noastră datorie, aceea de a da de lucru poporului, poate să fie îndeplinită atât prin acţiunea directă a guvernului, care va trata problema aşa cum se duce războiul, cât şi prin realizarea proectelor necesare pentru a stimula, reorganiza şi valoriza resursele noastre naţionale. Cu mâna pe conştiinţă trebue să recunoaştem sincer excedentul populaţiei din centrele noastre industriale şi lucrând la redistribuţia economică pe o scară mare, să ne silim a trage cel mai mare folos din bogăţiile pământului nostru.
Sarcina noastră poate să fie completată printr-o politică de ridicare a valorii produselor noastre agricole şi ipso facto a puterii de cumpărare a familiilor care trăesc din cultura pământului. Fermele noastre pot să fie ajutate prin ameliorări aduse transporturilor şi mijloacelor de comunicaţie.
CRIZA FINANCIARĂ
În sforţările noastre pentru reluarea activităţii ne trebue două măsuri de apărare împotriva tuturor operaţiilor bancare, a operaţiunilor de credit şi a învestiţiunilor. Trebue să încetăm de a specula cu banii altora. Trebue să stabilim o deviză care să răspundă nevoilor dar să fie sănătoasă.
Iată planul de atac: voiu convoca, curând, noul congres în sesiune extraordinară și îi voiu cere stăruitor să ia masuri în acest scop. Voiu cere sprijinul imediat al tuturor statelor interesate.
Prin acest program de acţiune, ne vom sili să punem ordine în casa noastră şi să restabilim ordinea în buget”.
POLITICA INTERNAŢIONALĂ
„Relaţiile noastre comerciale internaţionale, deşi foarte importante, sunt faţă de necesităţile momentului mai puţin capitale decât organizarea unei economii naţionale stabile. Nu voiu cruţa nici o sforţare pentru a restaura comerţul mondial, prin reajustarea economică internaţională, dar situaţia internă nu poate aştepta până atunci.
În domeniul politicii internaţionale, aş vrea să consacru în această ţară politica „bunului vecin”, adică a vecinului, care respectându-se hotărît pe sine însuşi, ştie să respecte drepturile altora, a vecinului care respectând obligaţiile sale, respectă acordurile sale sfinte cu întreaga lume.
Dacă judec bine dispoziţiunile obişnuite ale poporului nostru, înţeleg acum mai bine decât oricând interdependenţa noastră faţă de celelalte popoare. Nu putem să primim fără a da nimic în schimb. Dacă voim să mergem înainte trebue să mergem ca o armată bine antrenată, loială şi gata de sacrificii în interesul disciplinei comune”.
ÎN POLITICA INTERNĂ
„A activa după acest ideal şi spre acest scop, este posibil graţie formei de guvernământ pe care am moştenit-o dela strămoşii noştri. Constituţia noastră este atât de simplă şi atât de practică încât ea dă oricând posibilitatea de a face faţă necesităţilor extraordinare. Şi aceasta, aducând Constituţiei schimburi radicale fără însă a-i altera întru nimic esenţa.
Trebuie să sperăm că jocul normal al echilibrului dintre puterea executivă şi cea legislativă va permite îndeplinirea sarcinei fără precedent care ne incumbă. Dar este posibil ca necesitatea unei acţiuni imediate să ne impună părăsirea provizorie a procedurii ordinare.
În virtutea dreptului meu constituţional, sunt gata să recomand măsurile a căror aplicare naţiunea mea în stare de criză, într’o lume care ea însăşi este în stare de criză, ar reclamat-o. Aceste măsuri sau oricare altele pe care Congresul, în experienţa şi în înţelepciunea sa, le va găsi necesare, vor fi adoptate de el fără întârziere, sub autoritatea mea constituţională.
Dar în cazul când congresul nu ar acţiona în nici unul din aceste două sensuri şi situaţia naţională ar continua să fie critică, nu voiu ezita să iau măsura pe care mi-o va dicta conştiinţa mea şi voiu cere Congresului singurul instrument ce-mi va mai rămâne la dispoziţie pentru a învinge criza: largi puteri executive pentru a mă răsboi cu această criză, puteri atât de largi ca acelea care mi s’ar putea da dacă statul ar fi ameninţat de un duşman din afară”.
Discursul preşedintelui Roosevelt, întrerupt mereu de lungi aplauze, s’a terminat în mijlocul unei imense ovaţii a mulţimii adunate în jurul Capitoliului.
În timp ce această aclamaţie se înălţa în văzduh, o fanfară de trompete saluta gestul d-lui Roosevelt, care răspundea cu mâna la strigătele de ura ale auditorilor.
FELICITAT DE HOOVER
În acelaş moment, fostul preşedinte d. Hoover s’a apropiat de orator felicitându-l şi cei doi oameni de stat şi-au strâns mâna, înainte de a pleca unul spre hotelul său iar celalt însoţit de d-na Roosevelt, spre Casa Albă.
LA CASA ALBA
Îndată ce şi-a terminat discursul, noul preşedinte s’a dus la Casa Albă, aclamat de o imensă mulţime.
Cortegiul, care a însoţit pe nou, preşedinte la Casa Albă, a fost condus de generalul Pershing şi era format din mai multe mii de persoane. El a defilat în perfectă ordine în sunetele muzicilor militare, ale căror uniforme strălucitoare constrastau cu hainele de culoare închisă ale delegaţiilor civile.
O notă foarte originală au dat-o 12 fete tinere reprezentând principalele tipuri de frumuseţe femenină americană şi care erau grupate într’un tablou vivant, simbol graţios al unor „timpuri mai bune”, pe care speră să le trăiască Statele Unite.
Delegaţii Californiei au sosit la Washington cu un tren special in urma invitaţiei făcute industriei cinematografice, de către noul preşedinte in cursul campaniei sale electorale. Intr’o tribună de onoare, construită cu acest prilej în faţa Casei Albe, d. Roosevelt a asistat la această defilare pitorească care a atras o mulţime numeroasă venită din toate Uniunei.
Cum a întâmpinat poporul pe noul preşedinte
Timpul frumos de primăvară, făgăduind o strălucire mai mult ceremoniei de învestire a d-lui Roosevelt, a atras la Washington o mulţime imensă, care umplea toate drumurile ce duc spre Capitoliu.
Locuitorii oraşului cari pentru a se aduna în faţa Capitoliului şi-au neglijat dejunul de dimineaţă, se găseau la ora 10 aşezaţi la cele mai bune posturi de observaţie pentru a nu pierde nimic din spectacol.
Negrii din Florida şi Carolina, cowboyi din Far-West cu pantalonii lor largi, Pieile roşii din statele de nord şi alte numeroase delegaţii ale diferitelor state, adăugau foarte mult la pitorescul acestei mulţimi venită din toate părţile imensului teritoriu al Uniunei.
Poliţia a luat extraordinare măsuri de precauţiune. Nu exista un singur grup de spectatori, care să nu fi fost înconjurat de agenţi ai poliţiei şi de detectivi civili.
La ora 10 dimineaţa, d. Roosevelt cu toţi membrii guvernului său au asistat la un serviciu religios special în capela Sf. Ioan.
La ora 11, d-nii Hoover şi Roosevelt au luat loc într’un automobil, care i-a dus la Capitoliu, unde cel dintâi trebuia să remită puterile sale în mâinile succesorului.
Fostul preşedinte era aşezat în dreapta iar preşedintele nou ales era în stânga, conform regulelor etichetei.
În urma automobilului celor doi preşedinţi, venea acela al d-nei Hoover, lângă care luase loc d-na Roosevelt, noua „primă doamnă” a Statelor Unite.
UN MOMENT DE PANICĂ
În timp ce cortegiul preşedinţial trecea pe Pensylvania Avenue, un tub încărcat cu gaz acetilian a căzut dintr’un camion spărgăndu-se. Gazul degajat a pricinuit un moment de panică, în mulţime – („Universul”, 7 martie 1933).
*
În mesagiul adresat congresului d. Roosevelt a spus:
„Se apropie vremurile când oamenii trebuie să fie pregătiți să apere temeliile umanității”
WASHINGTON, 4 (Rador). — Președintele Roosevelt a adresat Miercuri mesagiul său către Congres.
În acest mesagiu președintele Roosevelt face apel la Congres să colaboreze la asigurarea ordinei înlăuntru „față de semnele de furtună care ne vin de peste Ocean”.
„Răsboiul, care amenința să cuprindă pământul în flăcările sale, a fost evitat, dar pacea nu este asigurată. Nimeni dintre noi nu dorește răsboiul, nici în domeniul militar, nici în cel economic.
Nu dorim nici sporirea mortală a înarmărilor, nici agresiunea în niciun domeniu.
Dar furtuna din afară se ridică împotriva a trei instituțiuni, care azi ca întotdeauna sunt indispensabile americanilor. Prima este religia, care reprezintă totodată și izvorul celorlalte două, democrația și buna înțelegere internațională.
În lumea modernă aceste elemente sunt complimentare. Acolo unde libertatea religiei a fost atacată, atacul a pornit de la adversarii democrației. Acolo unde democrația a fost combătută a dispărut spiritul de colaborare, iar acolo unde religia și democrația sunt considerate ca bunuri deșarte, bunăvoință în relațiile internaționale a fost înlocuită de ambiții nemăsurate și de forța brutală.
Nu ne îndepărtăm de idealul de umanitate
Statele Unite resping asemenea încercări. De aceea, se apropie vremurile când oamenii vor trebui să fie pregătiți nu numai pentru a-și apăra căminurile, ci și temeliile umanității, printre care biserica, formele de guvernământ și civilizația.
Știm ce ar aștepta Statele Unite dacă teoria forței ar prinde rădăcini și pe continentul nostru. Avem un ideal de umanitate de care nu ne vom lăsa îndepărtați prin forță și dispunem de nenumărate bogății pentru a ne apăra fratele și bogățiile de cari dispunem ajung pentru a asigura securitatea noastră. Aceasta nu implică însă o desinteresare a Americii față de națiunile celorlalte continente. Dimpotrivă, suntem interesați ca conflictele, cursa înarmărilor și agresiunile dintre celelalte state să înceteze.
Lumea a devenit atât de mică, iar armele de atac atât de puternice încât nicio națiune nu poate fi sigură de pace, atâta timp cât există chiar o singura alta națiune puternică care refuză să-și soluționeze cererile și pe cale de negocieri.
Ultimele războaie ne-au arătat însă ce trebue să facem
Am învățat că democrațiile nu pot rămâne indiferente fată de violarea legii internaționale, oriunde s’ar produce. Ele nu pot să nu se ridice împotriva oricăror agresiuni care subminează și țările neatinse special direct.
Am învățat că legislația noastră asupra neutralității poate să ajute pe agresor și să nedreptățească victima. Am învățat că probabilitatea unui atac este mult micșorată de certitudinea că cel atacat este gata de apărare. De aceea președintele Roosevelt anunță in mesagiul său că peste câteva zile va trimite Congresului un mesagiu special în care va recomanda măsurile cari se impun pentru apărarea națională.
Luptele lăuntrice slăbesc puterea rezistență a națiunilor
Mesagiul arată că și o națiune puternică și unită poate fi distrusă dacă nu este gata de apărare împotriva unui atac brusc, dar și o națiune bine înarmată din punct de vedere strict militar poate fi înfrântă dacă nu este unită sau dacă este amenințată de lupte lăuntrice între capital și muncă. Dacă o altă formă de guvernământ poate alcătui un front unit în atac împotriva democrației, agresiunea trebue să poată fi respinsă de o democrație unită. O asemenea democrație poate și trebue să existe în Statele Unite.
Mesagiul arată apoi că reformele sociale și economice au pentru apărarea națională o însemnătate tot atât de mare ca și înarmările. În legătură cu această afirmare, președintele Roosevelt face elogiul politicii de „new deal” din ultimii șase ani. Rezultatul este că unitatea fundamentală a națiunii nu mai este întunecată azi de deosebiri de stare socială, de așezare geografică, de rasă sau de religie.
Toate aceste rezultate au fost obținute fără puteri dictatoriale, fără muncă silnică, fără confiscări de capitaluri, fără tabere de concentrare și fără micșorarea libertății de a vorbi. Am reușit a creia o democrație eficientă în timp de pace și sigură de izbândă în apărare.
Finanța și industria trebuie să-și facă datoria
Examinând programul financiar al guvernului, mesagiul se pronunță împotriva micșorării ritmului investițiilor, deoarece experiența a arătat cât de primejdioase pot fi asemenea reduceri radicale. Președintele își exprimă apoi convingerea că industria, agricultura și finanța americane își vor face datoria .
Mesagiul critică apoi pe acei dintre americani cari subliniază foloasele aduse de dictaturi și arată că aceleași rezultate pot fi obținute, după cum a dovedit-o politica Statelor Unite, prin mijloace diplomatice.
Unii au proorocit că „actuala generație americană are întâlnire cu destinul. Proorocirea se adeverește. Mult ne-a fost dat, dar și mai mult se așteaptă dela noi”.
Impresia la Berlin
BERLIN 4 (Rador).— Miercuri seara s’a publicat următoarea notă cu caracter semioficios:
În cercurile politice berlineze se manifestă dispoziția de a se explica declarațiile făcute de d. Roosevelt în fața Congresului prin dificultățile politice de ordin intern pricinuite de regimul rooseveltist.
Cercurile benineze se îndoesc foarte mult că președintele Roosevelt va izbuti să convingă realistul popor american a se arunca în aventuri externe.
WASHINGTON, 4 (Rador).— Corespondentul Agenției DNB transmite:
În cercurile americane, mesagiul președintelui Roosevelt este considerat aproape ca o acțiune defensivă.
Se subliniază că președintele nu a atacat nici capitalul, nici economia, că nu a protestat contra „conservatorilor și reacționarilor” și că nu a criticat decât pe străini.
În aceste cercuri domnește uimire față de faptul că d. Roosevelt nu a anunțat noui măsuri economice și că a admis o corijare a legislației economice cunoscută sub numele de „New Deal”.
WASHINGTON, 4 (Rador).— În vederea începerii lucrărilor primei sesiuni a noului Congres al Statelor Unite s’au depus până acum peste 20.000 proecte de legi – („Timpul”, 6 ianuarie 1939).
*
Realegerea preşedintelui Roosevelt
de I. Lugosianu
D-na James Roosevelt, mama actualului preşedinte al Statelor Unite, povesteşte că pe vremuri a făcut o vizită la Casa Albă din Washington spre a vedea pe preşedintele Cleveland, cu care familia sa avea legături de prietenie. Mângâind pe copil, Cleveland i-a spus: „Îţi fac o urare. Să nu fii niciodată preşedinte al Statelor Unite”.
Urarea făcută micului Roosevelt nu s’a îndeplinit. Marele Roosevelt nu numai că a ajuns să fie ales preşedinte al confederaţiei nord-americane, de caz unic în tradiţia constituţională a Statelor Unite, care nu admitea realegerea preşedintelui decât o singură dată — s’a reales pentru a treia oară în 1940 şi pentru a patra oară astăzi. Este un eveniment excepţional într’un secol şi jumătate de viaţă constituţională americană şi care – în ciuda acestui precedent – nu se va mai repeta poate niciodată în istoria Statelor Unite, unde precauţiile luate împotriva excesului eventual al puterei executive prin limitarea în timp a mandatului prezidenţial sunt extrem de severe.
Au trebuit aceste timpuri cu totul excepţionale pentru ca un om excepţional el însuşi să poată hotărî opinia publică americană să înfrângă nişte uzanţe atât de riguroase. Dintre voturile exprimate contra preşedintelui reales, desigur, multe nu sunt voturi date adversarului său, ci voturi de principiu împotriva ideii unei realegeri în afară de tradiţie.
În vremuri normale, într’o confederaţie atât de vastă ca aceia a Statelor Unite se cer candidatului la preşedinţie îndeosebi calităţi de notorietate şi simpatie personală. Candidatul trebue să fie un om celebru deopotrivă în toate cele 48 de State ale Uniunii, să aibă un trecut inatacabil, să nu fie un politician de profesiune şi să posede acea putere de seducţiune asupra masselor, pe care – sub numele de magnetism – alegătorul american o preţueşte atât de mult. Aceste cerinţe făceau chiar acum două, trei decenii pe Vicontele Bryce, autorul celei mai monumentale lucrări asupra confederaţiei americane, să intituleze un capitol al monografiei sale: „Pentru ce oamenii mari nu pot fi preşedinţi?”, întrebare nedreaptă pentru mulţi preşedinţi americani, ea nu se aplică întru nimic preşedintelui Roosevelt, care la calităţile obişnuite ale unui şef al confederaţiei adaugă însuşirile excepţionale ale marilor personalităţi istorice, însuşiri de profundă inteligenţă politică, de fermitate de caracter, de prevedere, de energie, de autoritate, care fac din el una din cele mai strălucite figuri ale istoriei americane şi-l aşează încă de pe acum în tovărăşia ilustră a lui Washington, Jefferson şi Lincoln.
La ora când scriem aceste rânduri, realegerea preşedintelui Roosevelt este un fapt împlinit. Adversarul său în alegeri i-a şi trimis mesagiul ritual de felicitare pentru succesul dobândit. D. Roosevelt a obţinut până acum circa 19 milioane de voturi şi d. Dewey numai 16.640.000. Mai sunt încă o treime din voturi de socotit, dar d. Roosevelt obţine majoritatea în 34 de state şi contra-candidatul său numai în 14. Ceia ce contează de altfel pentru succes în alegerile preşidenţiale sunt aşa numitele voturi electorale ale statelor. Succesul d-lui Roosevelt este covârşitor: din 531 de voturi electorale, preşedintele ales pentru a patra oară a obţinut 407 voturi. Cum cu acest prilej au avut loc şi alegeri pentru Camera reprezentanţilor şi pentru Senat, preferinţele alegătorilor se manifestă şi în acest domeniu: democraţii îşi păstrează locurile în Senat şi îşi sporesc numărul mandatelor în Camera reprezentanţilor. Senatori izolaţionişti cunoscuţi ca d-nii Hamiltonish şi Nye n’au mai fost realeşi.
Această a patra alegere ad-lui Roosevelt are o importanţă istorică. Ea consacră ăn întregime politica înfăptuită de D-sa timp de trei legislaturi, politică prevăzătoare, curajoasă şi nouă, în domeniul social, ca şi în domeniul militar şi al politicei externe. D. Roosevelt a salvat acum 12ani Statele Unite de cea mai gravă criză economică şi socială din toată istoria lor, prin New Deal-ul atât de criticat odinioară, a înfrântcu desăvârşire izolaţionismul, care tindea să impună uneia din cele mai mari puteri ale lumii cu interese şi obligaţii universale, o politică de apărare şi de abţinere regională, cu interese mondiale, dar cu obligaţii locale şi fără putinţa – din lipsa unei puteri militare adequate – de a-şi spune cuvântul în marile probleme ale lumii; d-sa a înzestrat confederaţia cu o flotă, o aviaţie şi o armată gigantice, care sunt la înălţimea potenţialului politic şi economic al Statelor Unite; a îndrumat în fine America spre o politică de organizarea păcii solidară cu marile puteri ale lumii şi cu toate statele iubitoare de pace asumându-şi obligaţiuni extinse în afară de emisfera americană şi consacrând astfel principiul fundamental al vremii noastre că războiul şi pacea sunt indivizibile. Prin acţiunea sa externă şi militară, preşedintele Roosevelt a ridicat Statele Unite la culmea puterii lor istorice.
Prin realegerea sa, electorii americani au scris o pagină nouă în viaţa Statelor Unite. Un alt vot ar fi avut consecinţe incalculabile. Ceiace s’ar fi putut întâmpla, nu se va mai putea întâmpla. Prin alegerea de ori orientarea de azi a Statelor Unite a lu at o formă definitivă: Politica de pace, de securitate şi de progres social a Americii nu va mai rămânea acţiunea unui continent izolat în bunăstarea şi liniştea lui, ci va deveni o acţiune universală, prin care Statele Unite – alături de marile naţiuni Unite – vor contribui la o formulă mai bună de viaţă a lumii, după atâtea dezastre – („Universul”. Capitala, 10 noiembrie 1944).
*
Marele doliu al lumii
de Geo Bogza
Inimile iubitorilor de pace și de libertate de pe toată întinderea lumii sunt în doliu. Pe vastele suprafețe ale Pacificului, uriașele port-avioane și cuirasate care se pregăteau să pătrundă în porturile Japoniei perfide, au pavilionul în bernă. Câinii polari, mari și buni, și credincioși omului, care trag săniile pe câmpiile de zăpadă ale peninsulei Alaska au, agățată în hamuri. o legătură neagră care flutură lângă coama lor sburlită. Președintele Roosevelt a murit. Aici, pe aceste pământuri, pe deasupra cărora cu un an în urmă începeau să apară fortărețele sburătoare, aducând moartea și atâtea dezastre drept preț al desmeticirii și eliberării noastre, inimile celor care tot timpul au crezut în libertate, în demnitatea omului și în idealurile înalte ale umanității, sunt cuprinse de o profundă, sguduitoare și nemărginită durere. Președintele Roosevelt a murit. De câtă vreme n’a mai suferit omenirea o pierdere atât de mare, de câtă vreme n’a mai fost dat lumii întregi un prilej atât de tragic de întristare și reculegere.
În această zi nu se mai aude nici bubuitul tunurilor de pe câmpurile de luptă, nici sgomotul miilor de avioane sburând peste trupul Germaniei vinovate în agonie, nici trâmbițele victoriei care se pregăteau să sune, ci într’o tăcere încremenită care s’a întins peste tot pământul, într’o tăcere de catapeteasmă a lumii ruptă în două, întreaga omenire își dă seama, înfricoșată și devenită dintr’odată solemnă, cum n’a mai fost poate în toată istoria ei, că Președintele, marele Președinte Roosevelt a murit. De la un capăt la altul al ei, pe deasupra oceanelor și a continentelor, întreaga lume a devenit o imensă catedrală, în care mii de clopote bat ducând cerurilor sguduitoarea veste; în care fiecare om în parte are sub priviri catafalcul Președintelui, putând să plângă în voie sau să-și înalțe sufletul către Dumnezeu, rugându-l ca de data aceasta, să se ridice de pe tronul pe care stă, pentru a primi El însuși în împărățiile cerului, sufletul acestui mare om bun. Pentrucă mai mult decât oricine, Președintele Roosevelt a binemeritat de la umanitatea întreagă, și pe deasupra ei dela însăși Divinitatea, ale cărei slabe făpturi, atât s’a străduit să le scape de flăcările unui înfricoșător infern terestru. Ce n’a facut Președintele Roosevelt, de acolo de peste ocean, din Casa lui Albă, pentru a scăpa omenirea de flăcările care atât de îngrozitor o mistuie acum? Câte eforturi n’a precupețit, câte umilințe creștine n’a acceptat? În anii aceia cumpliți și rușinoși de dinainte de război, era destul să-ți îndrepți privirile peste Atlantic, pentru a vedea pe malurile lui din partea cealaltă, un om care vorbea în numele câtorva sute de milioane de oameni, dintre cei mai demni, frângându-și brațele de desnădejde, și implorând cu un fierbinte și nestins patetism, conducătorii aroganți ai popoarelor agresoare din Europa, să se astâmpere și să nu târască omenirea în haos.
Pe vremea când sinistra caricatură a istoriei, dar care a făcut să curgă atâta sânge și atâtea lacrimi, Benito Mussolini își mai putea face auzit glasul de paiață de zece milioane de soldați, și de urechea tenebroasă a unui prieten criminal, câte mesagii prin telegrafie fără fir și câte scrisori personale nu i-a trimis Președintele Roosevelt, rugându-l să intervină ca măcelul să nu fie pornit. Înfumuratul Duce nici nu se gândea să răspundă acestui mare om bun, neliniștit și clarvăzător, de dincolo de ocean. Peste murmurul Atlanticului aud și acum frângându-se brațele Președintelui Roosevelt, pentru a implora nebunii și criminalii Europei, să nu dea foc nefericitului nostru continent.
*
Dar dacă în anii aceia, stăruința și umilința Președintelui a fost asemeni cu a apostolilor care mergeau în picioarele goale; mai târziu, când răul a izbucnit cu o furie încă necunoscută în istoria lumii, brațul lui drept care stârnise râsul insolent al dictatorilor, pe când se îndrepta spre ei cu o ramură de măslin, brațul lui drept s’a înarmat atunci cu o sabie cumplită, iar râsul dictatorilor n’a mai răsunat de peste miile de cadavre ale popoarelor subjugate, ci transformat în rânjet de groază, a plutit ca un corp hidos și sinistru peste câmpiile de bătălie pline de hoituri vinovate, din propriile lor țări, însfârșit pedepsite.
Președintele Roosevelt s’a cinstit în cel mai înalt grad pe sine însuși, și și-a înscris numele pentru eternitate în Pantheonul gloriilor omenești, străduindu-se și izbutind să ia parte, cu toată puterea țării sale, pe care nici un pericol imediat n’o amenința încă, dar pe care el a reușit să o trezească, să o facă vigilentă și interesată de soarta întregii lumi, la marea bătălie în care această soartă, cu prețul unor sacrificii și pierderi enorme, se hotăra. Ființa lui, căruia suferința fizică îndelung îi fusese cunoscută, s’a așezat. astfel lângă trupurile vânjoase ale Premierului Churchill și Mareșalului Stalin, fiind astfel împreună trei giganți, pe ale căror aprige virtuți bărbătești, lumea întregă a putut să se rezeme, ca pe stâlpi neclintiți de granit, și să fie salvată, atunci când începuse să alunece spre întunerec, cu toată greutatea ei, enormă.
Președintele Roosevelt e unul din cei trei giganți de granit. Dar numai umerii lor, bătrânii și neîncovoiații lor umeri vor fi știut ce presiune cumplită le-a apăsat deasupra în acești ultimi ani, când tot, absolut tot, a stat în spinarea lor: cele cinci continente cu două miliarde de oameni, cu foamea lor de dreptate, de pâine și de libertate, cele câteva secole de civilizație modernă, cu mii și mii de muzee, și mii și mii de biblioteci, cu milioanele lor de cărți, toate, absolut toate, au stat pe umerii lor, așa cum ființele amenințate de naufragiu stau strâns agățate de grumazii puternici ai marinarilor; și în marea furtună care a bântuit pământul, dacă n’ar fi fost acești bătrâni matrozi, acești splendizi și calmi lupi de mare ai cumplitei încercări prin care am trecut, poate că toată corabia lumii ar fi fost tărâtă în abis.
*
Acum, dintre acești stâlpi de granit pe care întreaga omenire s’a rezemat în ceasurile ei negre, cel mai fragil și-a sfărâmat ființa pământească.
Acolo, în America, o femeie își plânge tovarășul de viață, și pe câmpiile de bătălie ale lumii, patru luptători își plâng tatăl. Dar de la un capăt la altul al pământului, zeci și zeci de popoare, milioane și milioane de oameni, întreaga umanitate, cu trupul sângerând încă de răni dureroase, dar cu inima plină de speranțe, plânge pe unul din neînfricații și eroicii făuritori ai destinului ei.
Președintele Roosevelt moare în ultimul ceas de dinaintea victoriei, și deaceea dispariția lui e mai dureroasă și mai înfricoșătoare. El moare, atrăgându-ne astfel atenția, în cel mai solemn mod cu putință, asupra semnificației tragice a destinelor omenești, făcându-ne să fim mai gravi și mai plini de răspundere decât oricând, în ceasurile acestea când îndelungatele lui străduințe încep să-și dea roadele.
Murind, Președintele Roosevelt face să capete un caracter de sacrilegiu orice periclitare a victoriei și a păcii durabile, pentru care el s’a jertfit. Nu știu dacă hoardelor clănțănitoare din dinți ale învinșilor, moartea acestui mare om bun mai poate fi prilej de bestială și subumană bucurie.
Dar pentru învingători, ea este un teribil comandament. Să nu se mai întâmple pe toată întinderea lumii, nimic din ceeace ne-ar putea face să auzim iarăși brațele Președintelui frângându-se, de data aceasta de dincolo de mormânt.
Până atunci, în aceste trei zile cât trupul lui se mai află pe pământ, să ne reculegem, și să nu mai lăsăm să ne vină în auz decât dangătul grav al miilor de clopote, din turlele acestei imense și îndoliate catedrale, în care dela moartea lui, întreaga lume s’a tranformat.
Pentrucă nicicând, în cuprinsul vieții noastre, o altă întâmplare nu ne-a putut obliga mai mult la lacrimi și la o atât de gravă solemnitate, ca dispariția de pe scena însâgerată a lumii, a Marelui Președinte Franklin Delano Roosevelt – („Victoria”, 15 aprilie 1945).
[/responsivevoice]
