Paloma PETRESCU ■
Motto: Sunt îndatorat tatălui meu pentru că trăiesc, şi învăţătorului meu pentru că trăiesc bine. Alexandru cel Mare (356-323 î.Cr.)
De 32 de ani, în ziua de cinci octombrie se sărbătorește Ziua Mondială a Profesorilor, eveniment dedicat celor care, prin profesia lor contribuie zi de zi la construirea viitorului. Este și un moment în care societatea este chemată să reflecteze asupra rolului educației și asupra responsabilității pe care o avem față de generațiile care vin.
Pentru mine, cinci octombrie nu este doar o zi a felicitărilor și a urărilor adresate profesorilor, este și o zi a amintirilor.
Uneori, ai nevoie de o singură întâlnire cu un profesor dedicat pentru ca o perioadă din formarea ta să rămână, pentru totdeauna, o lecție despre ceea ce înseamnă să fii mai bun, să ai un model inspirațional și să înțelegi că profesorul bun este cel care îți deschide ferestre, te ghidează, îți împărtășește cunoaștere și mai ales te învață să înveți, iar partea asta cu învățarea … devine sarcina ta.
Mie mi s-a întâmplat!
Chiar dacă vă plictisesc, îmi asum. Simt însă bucuria de a împărtăși cu voi, cititorii mei, un parcurs care probabil nu e unic, dar e diferit.
Nu mi-am propus să devin profesor, ci am vrut să urmez chimia, din pasiune. De unde pasiunea asta, la vârsta copilăriei? Vă spun acum. În gimnaziu am avut o profesoară de chimie care, conștientă fiind de dificultatea înțelegerii chimiei, ne stârnea interesul pentru a înțelege procese chimice pe care le întâlneam zi de zi: dizolvarea, solubilitatea, evaporarea, umiditatea, efervescența … Ne făcea experimente în laborator care ne arătau schimbarea de culoare și de stare – lichidă, solidă, gaz și ne explica ce se întâmplă.
M-a fascinat! Interesul meu a continuat și a fost chiar stimulat de profesoara de chimie din liceu care mă lăsa să fac diverse experimente în laborator, după terminarea orelor de curs. Desigur, mă supraveghea ca să se asigure că nu mă pun pe mine sau pe alții în situații de risc. Zâmbea, îmi explica lucruri subtile și apropos! nu am văzut vreodată pe fața domniei sale vreo urmă de supărare că nu poate pleca chiar dacă își terminase orele plătite. Deci am urmat facultatea de chimie, dar nu mă gândisem ce voi face după absolvire. Mi-ar fi plăcut să lucrez în cercetare, așa cum de altfel ar fi trebuit să se întâmple, noi fiind prima promoție care am învățat și am efectuat analize prin metoda cromatografică. Dar, în contextul politic din anii ’80, o persoană de tristă amintire căreia îi spuneam “tovarășa Codoi” (CO2), sigur știți la cine mă refer …, ne-a repartizat pe toți în învățământ. Am făcut în facultate puțină pedagogie, atât cât să aflăm cam ce ne așteaptă, dar mult prea puțin ca să ne simțim pregătiți pentru o misiune atât e dificilă cum este profesoratul. De aceea la prima mea oră de curs am bătut la ușă, spre amuzamentul laborantei care mi-a explicat că nu așa procedează un profesor
Da, mi-a plăcut să fiu profesor, să relaționez cu elevii și am înțeles că înveți cel mai bine practicând și reflectând la ce și cum ai făcut, astfel ca data următoare să încerci altfel, poate mai bine, ca să stimulezi atenția și participarea efectivă a elevilor.
De foarte multe ori în cariera mea m-am gândit la foștii mei profesori, cum ar fi procedat în „situația X”, cum ar fi reacționat în „cazul Y „… asta m-a ajutat enorm și am înțeles, mulți ani după stagiatură că am avut mare noroc să întâlnesc în perioada formării mele inițiale oameni care mi-au stimulat dorința de a fi mai bună pentru elevii mei, de a-i cunoaște pentru a ști cum să le fiu mai aproape, să fiu mai pe înțelesul lor.
Nu a chiulit niciodată toată clasa de la ora mea, nu fugeau de chimie, deși, sunt conștientă că nu toți au făcut specializări care necesitau chimie, nu toți s-au făcut doctori sau cercetători chimiști, dar unii, da. M-a încercat și sentimentul de ciudă că eu nu am o oră fereastră pentru a chiulit toată clasa … dar am înțeles că de fapt chiar dacă nu le plăcea chimia, nu le displăcea ora în sine și am apreciat asta.
Gata cu poveștile! Nu este vorba despre mine, ci despre profesorii mei, despre ce au făcut ei pentru mine și cât de important este să ai parte de modele demne de urmat, și evident, să ai dorință să le urmezi.
Profesorii, arhidecții de care avem nevoie
Azi le aduc un nou omagiu profesorilor mei și tuturor celor care dincolo de diplomele din portofoliu, transmit cunoștințe, formează deprinderi, stimulează încrederea în sine, curajul de a încerca bucuria de a descoperi și respectul pentru învățare.
Am cunoscut școala din clasă, din cancelarie și din administrație. Am văzut schimbări de generații, de programe, de politici publice și de tehnologii. Dar, dincolo de toate aceste schimbări, un lucru a rămas constant: calitatea educației depinde, în mare măsură, de oamenii care o fac posibilă.
Elevii nu intră în clasă cu aceleași experiențe, aceleași ritmuri de învățare, aceleași interese sau aceleași șanse, iar o școală preocupată cu adevărat de calitatea educației trebuie să vadă copilul din spatele rezultatului.
Am susținut de multe ori că educația nu poate fi redusă la clasamente, medii și procente de promovare. Rezultatele sunt importante, dar doar ele nu spun adevărata poveste a unui copil și, cu atât mai puțin, povestea unei școli.
Cred că școala viitorului trebuie să fie, înainte de toate, o școală care învață. Aceasta este școala în care profesorul continuă să învețe, în care directorul învață, iar elevul este văzut și ascultat. Școala care învață acceptă că greșeala este o oportunitate de învățare, iar colaborarea este mai importantă și mai productivă decât competiția permanentă. O astfel de școală nu poate fi construită doar prin schimbarea unor programe, planuri cadru sau prin adoptarea unor noi tehnologii, ci se construiește prin oameni care colaborează, și, mai ales, de o societate care înțelege că investiția în educație este investiția în propria sa dezvoltare.
Cinci octombrie e despre profesori, școală și viitor
De Ziua Mondială a Profesorilor, le doresc tuturor “arhitecților” sănătate, putere, răbdare și bucuria de a vedea că munca lor contează. Le urez să aibă elevi curioși sau să le stimuleze curiozitatea elevilor lor, să aibă colegi alături de care să poată construi, părinți care să le fie parteneri și lideri care să le recunoască profesionalismul și să le ofere spațiul, metaforic vorbind, de care au nevoie pentru a-și face meseria cu responsabilitate.
Le doresc să nu-și piardă curiozitatea, pentru că profesorul care continuă să învețe, la rândul său îi învață pe elevi să învețe, și asta nu e deloc simplu, dar este fundamental dacă vrem să avem o societate formată din adulți independenți. Cum spunea Thomas Carruthers, “profesorul este acel cineva care se face treptat inutil”.
La mulți ani, profesori, educați elevii să fie independenți! La mulți ani, educație, fii pregătită pentru dinamica schimbărilor și adaptează-te!
[/responsivevoice]
