Anca OPREA ■
«Limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele. Ludwig Wittgenstein»
Limba este un organism viu. Se dezvoltă odată cu societatea, preia influențe, creează cuvinte noi și reflectă evoluția vieții oamenilor. În această dinamică generațiile tinere au un rol important, dar nici mediul profesional, nici cel academic nu sunt ferite de apariția în vocabular a unor termeni care, de multe ori, ridică semne se întrebare privind sensul, corectitudinea sau oportunitatea utilizării lor.
Trei exemple recente ne invită să reflectăm asupra acestor fenomene: articolul «Un barbarism asimilat prea ușor de școală – curriculă», publicat de Gheorghe Postelnicu, prezentarea conferinței doctoranzilor «Doctoralia Ovidiana», ediția a IV-a pe site-ul Universității Ovidius din Constanța (UOC) și știrea «Conf. univ. dr. habil. Raluca Petre şi lect. univ. dr. Valentin Vanghelescu de la Ştiinţe ale comunicării – Universitatea Ovidius din Constanţa au fost aleşi în conducerea European Sociological Association » postat pe portalul școlii de jurnalism a facultății.
Primul aduce în discuție terminologia educațională, cel de-al doilea ilustrează modul în care mediul academic își construiește identitatea și comunică prin denumiri și concepte specifice iar în al treilea exemplu am surprins un barbarism clasic strident și hipertoxic tocmai prin originea sa căci după cum se vede otrăvește limba română chiar de pe platforma IT a Facultății de Litere specializarea Jurnalism din UOC.
Privite împreună cu transformările limbajului cotidian, aceste exemple deschid o discuție mai amplă: Cum păstrăm echilibrul între înnoirea firească a limbii și exigența exprimării corecte? De aici a pornit ideea acestui articol.
Rețelele sociale schimbă limbajul generațiilor
TikTok, Instagram și celelalte platforme digitale au accelerat circulația cuvintelor și a expresiilor. Un termen poate deveni popular într-un timp foarte scurt, poate fi preluat de mii de tineri și poate dispărea la fel de repede. Ceea ce ieri părea original devine astăzi obișnuit, iar mâine poate fi deja demodat.
Expresii precum „profa”, „diriga” sau „mate” s-au integrat de mult în comunicarea uzuală. În paralel, limba engleză exercită o influență tot mai vizibilă, iar unele cuvinte sunt preluate, adaptate sau utilizate cu sensuri diferite de cele din limba de origine.
Astfel, în limbajul cotidian întâlnim frecvent forme precum „a șerui”, în loc de „a distribui”, „deadline”, în loc de „termen-limită”, „meeting”, în loc de „întâlnire”, sau „a fi focusat”, în loc de „a fi concentrat”. Se folosesc, de asemenea, expresii precum „a da feedback”, „a avea un feeling”, „a ghostui” ori „a da cancel”.
Unele împrumuturi sunt utile, mai ales în domenii în care termenii respectivi au o circulație internațională și apar frecvent pe internet. Altele sunt folosite mai degrabă din obișnuință, pentru că par moderne sau pentru că au devenit expresii la modă.
Nu orice cuvânt străin reprezintă o problemă. Limbile au evoluat dintotdeauna prin contacte și împrumuturi. Problema apare atunci când termenii străini sunt utilizați automat, fără a ne mai întreba dacă există echivalente românești potrivite și dacă mesajul devine mai clar sau, dimpotrivă, mai greu de înțeles.
Argoul tinerilor: un cod al apartenenței
Limbajul tinerilor de astăzi cuprinde numeroase cuvinte și expresii provenite din engleză, răspândite mai ales prin rețelele sociale. Ele exprimă admirație, ironie, dezamăgire, apreciere sau dezaprobare și contribuie la construirea identității unui grup.
„Glow up” desemnează o transformare considerată reușită, „slay” exprimă aprecierea pentru o prestație sau o apariție remarcabilă, iar „Goat”, abreviere de la Greatest of All Time, înseamnă „cel mai bun din toate timpurile”.
Pentru descrierea comportamentelor se folosesc termeni precum „rizz”, asociat carismei și farmecului personal, „simp”, referitor la o persoană considerată excesiv de devotată alteia, sau „pick me”, folosit pentru cineva care caută insistent atenția și aprobarea celor din jur.
În exprimarea reacțiilor și a stărilor întâlnim „cringe”, pentru o situație care provoacă jenă sau disconfort, „a se flexa”, cu sensul de a se lăuda, „delulu”, pentru o atitudine nerealistă, „no cap”, cu sensul de „pe bune”, și „bruh”, utilizat pentru a exprima surprinderea sau dezamăgirea.
Pentru un adult care nu cunoaște aceste expresii, o conversație între adolescenți poate părea uneori greu de descifrat. Pentru cei care le folosesc, sensurile sunt clare, iar mesajele transmit nu doar informații, ci și emoții, ironie și apartenența la o comunitate.
Am putea spune, în glumă, că adulții riscă să devină „analfabeți” în raport cu acest cod lingvistic. Desigur, aceasta este doar o metaforă: necunoașterea argoului unei generații nu trebuie confundată cu analfabetismul funcțional, care privește dificultatea de a înțelege și utiliza informațiile din texte.
A cunoaște limbajul tinerilor nu înseamnă că trebuie să îl adoptăm. Înseamnă, însă, că putem înțelege mai bine lumea lor și putem comunica cu ei, mai pe înțelesul lor.
Argou, jargon și limbaj specializat
Deși sunt uneori utilizați ca termeni apropiați, argoul și jargonul desemnează fenomene diferite.
Argoul este asociat vocabularului informal al unor grupuri sociale, el având un rol expresiv, ludic sau identitar și îi poate ajuta pe membrii unui grup să se recunoască prin felul în care comunică.
Jargonul este legat, în sensul său principal, de vocabularul specific unui domeniu profesional sau de activitate. Medicina, dreptul, informatica și educația au fiecare termeni de specialitate necesari pentru exprimarea unor concepte precise.
Un termen profesional nu este greșit doar pentru că publicul larg nu îl cunoaște, el însă devine o problemă de comunicare atunci când este utilizat fără explicații în contexte în care interlocutorii nu îl pot înțelege sau când înlocuiește inutil o exprimare simplă și clară.
Prin urmare, nu trebuie să confundăm vocabularul specializat cu argoul și nici să respingem automat cuvintele noi. Criteriul esențial este adecvarea la context, la interlocutor și la scopul comunicării.
„Curriculum” sau „curriculă”? Când terminologia educațională ridică semne de întrebare
Acum să ne întoarcem la articolul publicat de Gheorghe Postelnicu, „Un barbarism asimilat prea ușor de școală: curriculă”, din link-ul de mai sus. Acest articol readuce în discuție o controversă din vocabularul educației.
Autorul amintește că introducerea termenului „curriculum” în limbajul educațional românesc a fost însoțită de dezbateri privind atât conținutul conceptului, cât și forma lingvistică utilizată. În opinia sa, folosirea femininului „curriculă”, în locul formei „curriculum”, este discutabilă și reflectă o problemă mai largă privind preluarea și consacrarea unor termeni în limbajul școlii.
Subiectul merită analizat fără prejudecăți, dar și fără a transforma o opinie publicistică într-o normă lingvistică. Pentru a stabili dacă o formă este corectă sau incorectă, trebuie consultate dicționarele normative și lucrările de specialitate actuale.
Dincolo de disputa asupra formei, există și o problemă de fond: înțelegem întotdeauna corect conceptele pe care le folosim?
Curriculumul ( curriculum – singular, curricula – plural) are un sens mai larg decât programa unei singure discipline. El privește organizarea și componentele procesului educațional, în timp ce programa școlară precizează, pentru o anumită disciplină, competențele urmărite și conținuturile de învățare. Așadar, programa școlară este o componentă a curriculumului, alături de altele, cum ar fi planul de învățământ. Distincția este importantă pentru profesori, pentru autorii de documente educaționale și pentru cei care elaborează politici publice.
În educație, termenii nu sunt simple etichete, ei reflectă concepții despre învățare, despre organizarea școlii și despre ceea ce dorim să dobândească elevii. De aceea, introducerea unui concept nou trebuie însoțită de o definire clară, de explicarea implicațiilor sale și de o utilizare consecventă. Utilizarea termenului de “curriculă școlară” poate fi considerată argou.
Modernizarea educației nu presupune doar schimbarea denumirilor. Ea trebuie să aducă mai multă claritate, coerență și valoare procesului de învățare.
„Doctoraliile Ovidiene” – creativitate în limbajul academic
Un exemplu diferit de înnoire lingvistică îl oferă denumirea „Doctoralia Ovidiana”, folosită pentru conferința doctoranzilor organizată de Universitatea „Ovidius” din Constanța. Ediția a IV-a este programată pentru 12–13 noiembrie 2026 și urmărește promovarea cercetării avansate, a dialogului interdisciplinar și a cooperării internaționale.
Denumirea are la bază un import siluit din limba engleză, unde adjectivul “doctorial” are etimologie latină; substantivul doctorius fiind adjectivat prin sufixul ‑al. În limba română, de origine latină, avem substantivul doctorat și adjectivul doctoral. Deci, un barbarism folosit ca zorzon în mediul academic.
Este important, să distingem între o denumire creativă, aleasă pentru un eveniment, și un termen de specialitate care trebuie să respecte cerințele de precizie conceptuală și lingvistică.
În cercetare, ca și în educație, originalitatea este binevenită dar ea trebuie însoțită de claritate. Un nume inspirat poate face un eveniment memorabil; un concept bine definit permite comunicarea riguroasă a ideilor și rezultatelor cercetării.
La fel și în cazul știrii fără autor de pe site-ul jurnalismovidius.ro din care aflăm despre conf. univ. dr. habil. Raluca Petre şi lect. univ. dr. Valentin Vanghelescu de la Ştiinţe ale comunicării – Universitatea Ovidius din Constanţa că au fost aleşi în conducerea European Sociological Association (ESA), mai exact, Raluca Petre este vice-coordinator al RN18, iar Valentin Vanghelescu este membru în board-ul RN18.” Dacă substantivul board, de milă, de silă, a fost acceptat ca import lexical în limba română și a prin loc în strana tezaurului lingvistic alături de sinonimele consacrate: comisie, comitet, conducere, vice-coordinator este barbarism; o filfizoneală malagambistă impardonabilă pentru pretențiile unei publicații electronice întreținută de filologi și specialiști în comunicare, a căror materie primă de lucru este limba română.
Școala nu trebuie să interzică noutatea, ci să formeze discernământul
Ce rol revine școlii în fața acestor transformări?
În primul rând, profesorii ar avea de câștigat dacă ar cunoaște limbajul generațiilor tinere, fără să îl ridiculizeze și fără să îl adopte necritic. Elevii pot fi încurajați să analizeze sensurile cuvintelor, originea lor, diferențele dintre registrele limbii și situațiile în care anumite expresii sunt potrivite sau nepotrivite.
O activitate simplă ar putea porni de la compararea mai multor variante ale aceluiași mesaj: una familiară, una neutră și una adecvată unui document oficial. Elevii ar putea discuta despre ce se schimbă în fiecare situație și de ce.
Poate ar fi utilă și realizarea unui mic dicționar al expresiilor contemporane, construit împreună cu elevii și actualizat periodic. Acesta ar putea include termenii utilizați în comunicarea digitală, sensurile lor, originea, exemplele de folosire și echivalentele românești, acolo unde există.
Un astfel de demers ar recunoaște creativitatea tinerilor și ar deveni, în același timp, un instrument de educație lingvistică.
În paralel, profesorii și specialiștii din educație au responsabilitatea de a utiliza corect terminologia de specialitate. Documentele oficiale, programele școlare, ghidurile metodologice și materialele destinate formării profesorilor trebuie să ofere modele de exprimare clară și corectă. De aceea sintagma “curriculă școlară” este un barbarism.
Școala trebuie să fie deschisă schimbării, dar nu indiferentă la calitatea limbajului.
Să păstrăm echilibrul între creativitate și rigoare
Limba română nu este o colecție de reguli care trebuie păstrate neschimbate, indiferent de evoluția societății. Este un instrument viu de comunicare, iar vocabularul ei se îmbogățește prin creație, adaptare și contactul cu alte limbi.
Nu orice noutate este un progres și nu orice împrumut este inutil. La fel, nu orice expresie familiară reprezintă o greșeală. Ceea ce contează este capacitatea vorbitorului de a înțelege sensurile, de a distinge registrele limbii și de a-și adapta exprimarea la context, astfel încât să fie înțeles de către interlocutorii săi.
Putem respecta limbajul tinerilor fără să renunțăm la exigența exprimării corecte. Putem accepta termeni internaționali fără să abandonăm resursele limbii române. Putem încuraja creativitatea academică, solicitând în același timp precizie conceptuală și rigoare terminologică.
Rolul școlii nu este să oprească evoluția limbii, ci să formeze vorbitori capabili să o folosească inteligent, responsabil și adecvat.
A stăpâni o limbă înseamnă nu doar a cunoaște cuvinte, ci și a înțelege sensul lor, a le alege pe cele potrivite și a ști când creativitatea trebuie să lase locul rigorii.
La final, vă “mulțu” că ați ajuns până aici, iar dacă v-a plăcut ce ați citit, eu vă spun “cu plă”. În final, dacă aveți alte idei pe care să le promovăm, vă spun “por fa”.
Dragi cititori, sper că vă e clar care sunt mesajele de la finalul articolului, deci “si iu”. Dacă ceva nu este clar, aștept întrebări în comentarii.
[/responsivevoice]
