Paul VANUSI ■
«Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos. Platon»
Sunt mândru că am fost elev la un liceu de muzică. Și nu am devenit mândru mai târziu, privind în urmă. Am simțit această mândrie încă din momentul în care m-am înscris la o școală de muzică. Poate că a fost dorința mea, poate că au contat și dorința mamei sau a bunicii, poate că a fost și felul în care m-am descurcat la o serbare. Cert este că am ajuns acolo unde a început o poveste care avea să mă formeze.
Spre deosebire de foștii mei colegi de grădiniță, eu am susținut un examen. Nu unul de cunoștințe, ci unul de aptitudini. Am simțit că am fost selectat pentru că cineva a văzut în mine ceva ce merita cultivat. Pentru un copil, aceasta era deja o mare bucurie și un motiv de mândrie.
Din acel moment, parcursul meu școlar a început să fie diferit.
Aveam doi profesori în plus față de foștii mei colegi de grădiniță. Cântam la un instrument și învățam o notație pe care alți copii de vârsta mea nu o cunoșteau. Pe partiturile mele apăreau numele unor mari personalități ale muzicii. Eram fascinat de faptul că, prin intermediul muzicii, puteam călători în alte epoci și puteam descoperi lumea unor oameni pe care nu-i întâlnisem niciodată, dar care îmi deveneau, într-un fel, apropiați.
Îmi amintesc și astăzi prima apariție pe scenă. Pregătirea psihologică, ținuta, vestimentația, atitudinea, grija pentru fiecare detaliu… Toate acestea, la care mă gândesc acum cu drag, erau la fel de importante ca studiul zilnic. Și deveneau tot mai importante pe măsură ce înaintam în pregătirea mea muzicală.
Aparițiile la producții, recitaluri și concerte m-au călit și m-au întărit. Am devenit mai responsabil și mai atent la felul în care cântam, dar și la reacțiile publicului. Mă uitam de câteva ori în oglindă să văd dacă îmi stă bine cămașa, dacă sunt pieptănat, repetam intrarea pe scenă și înclinarea corpului. Astăzi, toate acestea îmi stârnesc un zâmbet, dar atunci făceau parte din pregătirea mea.
După primul an a venit și primul examen la instrument. Simțeam, pe de o parte, o ușoară presiune din partea familiei, iar pe de altă parte, profesorul meu insista tot mai mult asupra pregătirii psihologice. Am început să înțeleg că urma un moment important și l-am întrebat dacă membrii comisiei cunoșteau lucrările pe care aveam să le interpretez.
A urmat un moment de tăcere care mi s-a părut foarte lung, apoi, profesorul mi-a dat un răspuns care m-a urmărit toată viața: „În momentul în care vei cânta lucrările, tu le vei ști cel mai bine.”
Am plecat acasă fericit și mi-am liniștit familia. Le-am explicat că mai cântasem în fața unui public care nu știa să cânte la instrumentul meu și că fusesem apreciat. Membrii comisiei erau mai puțini, cunoșteau dificultatea lucrărilor și puteau înțelege efortul depus. Așadar, aveam toate motivele să am încredere în mine.
Privind în urmă, îmi dau seama că profesorul nu mă pregătea doar pentru un examen de instrument. Mă învăța să am încredere în ceea ce știu, să-mi recunosc munca și să-mi gestionez emoțiile. Era o lecție pe care aveam să o folosesc de multe ori în viață, inclusiv în situații care nu aveau nicio legătură cu muzica.
Cu fiecare ciclu școlar se adăugau discipline noi, iar eu deveneam tot mai independent. Eram încurajat să pun întrebări, să explorez, să cercetez și să caut excepții. Mi se părea firesc, pentru că așa se întâmpla la orele de specialitate, fie că erau individuale, pe grupe sau cu întreaga clasă. Învățam să nu mă mulțumesc cu un răspuns, ci să caut explicații, să înțeleg și să descopăr.
Mă bucuram că, în grupul meu de prieteni, știam lucruri pe care ei nu le știau. Îmi plăcea să le împărtășesc din cunoștințele, trăirile, munca și emoțiile mele. Uneori, diferențele dintre preocupările noastre deveneau prilej de mici competiții. Îmi amintesc un episod din clasa a III-a. Un coleg mi-a spus, foarte mândru, că învățase fracțiile la matematică. Ghinionul lui! Eu le învățasem încă din clasa I, la instrument și la teoria muzicii, solfegiu și dicteu. M-am bucurat să descopăr că puteam folosi ceea ce învățasem într-un context diferit și le-am explicat și colegilor mei, în felul în care înțelesesem eu lucrurile.
Abia mai târziu aveam să înțeleg cât de valoroasă era această experiență: cunoștințele dobândite într-un domeniu pot deveni resurse pentru învățarea în alte domenii. Iar bucuria de a împărtăși ceea ce știi poate transforma o diferență într-o ocazie de a învăța împreună.
La vârsta liceului, am început să privesc în urmă și să mă gândesc la toate orele și zilele în care cântasem, studiasem și făcusem teme la armonie, în loc să mă joc la fel de mult ca alți copii de vârsta mea. M-am întrebat, poate, dacă nu cumva pierdusem ceva…
Concluzia mea a fost însă alta: făcusem de toate și ceva în plus. Nu renunțasem la copilărie, ci o trăisem și prin alte experiențe. Iar acestea mă ajutaseră să devin un om care se simte împlinit, care este sensibil nu pentru că așteaptă ajutorul celorlalți, ci pentru că simte nevoia să ofere, să împărtășească și să fie alături de ei.
Acum, adult fiind, îmi amintesc cu drag de momentele trăite în școală. În situații dificile, mă gândesc ce ar spune sau ce ar face un anumit profesor. Îmi amintesc cum a procedat cu mine și mă întreb ce aș putea face la fel sau, poate, chiar mai bine. Descopăr astfel că lecțiile primite nu au rămas în sălile de clasă, ci continuă să mă însoțească.
Unul dintre lucrurile care mă bucură cel mai mult este că ușile au rămas deschise. Când mi se face dor de foștii profesori sau când trec printr-o situație dificilă, îi sun. Se bucură să-mi audă vocea, iar eu mă bucur să-i știu aproape. Au fost profesori, au fost mentori și au devenit prietenii mei cei mai buni.
Îmi amintesc și de colegii care locuiau la internat. Pentru ei, unii profesori deveneau, în multe privințe, și mamă, și tată. Le aduceau de mâncare, îi invitau din când în când acasă, unde puteau face un duș și se puteau bucura de o masă caldă. Și, bineînțeles, de prăjiturile nelipsite de după recitaluri și concerte. Un deliciu!
Din păcate, timpul trece. Unii dintre profesorii noștri nu mai sunt printre noi, dar au rămas vii în memoria noastră. Ne amintim de ticurile lor, de expresiile care i-au consacrat, de micile lor obsesii și de pasiunile care îi făceau atât de diferiți și de apropiați. La întâlnirile cu foștii colegi, vorbim despre ei, ne amintim întâmplări și ne raportăm, uneori fără să ne dăm seama, la exigențele și așteptările lor.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase dovezi ale valorii unui profesor: faptul că, după ani și ani, continuă să fie prezent în felul în care gândim, în alegerile pe care le facem și în oamenii care am devenit.
Da, să fii elev la un liceu de muzică este fantastic! Spun asta pentru că nu înveți doar să cânți. Înveți să te cunoști, să ai încredere în tine, să muncești pentru ceea ce îți dorești și să dăruiești din ceea ce ai primit. Iar toate acestea te însoțesc toată viața. Și așa cum spunea Bob Marley, “Un lucru bun despre muzică este că atunci când te lovește, nu simți nicio durere”.
[/responsivevoice]
