Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istoria și mentalități nord-americane, despre rolul tot mai crescând al Republicii de peste Ocean în rândul Marilor Puteri (IV)
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt, în rîndurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Mrilor Puteri, a necesității strîngerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane. Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au consemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean. La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea – prin câteva extrase din presa vremii... Episodul de față face câteva referiri la însemnările (20 de episoade), publicate în 1931 de diplomatul George I. Duca, fiul prim-ministrului Ion G. Duca (1905-1985), asasinat de un grup de legionari în decembrie 1933. Secretar la legațiile României de la Washington (1928-1930; 1936-1939; în State va interfera cu medii artistice, inclusiv hollywoodiene, cum va detalia în Note de călătorie), Tokyo (1933-1934), Rio de Janeiro (1934-1936); în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este numit însărcinat cu afaceri în Finlanda (1942), respectiv consilier de Legație la Stockholm ((august 1943), în capitala Suediei având întâlniri cu ambasadoarea URSS, Alexandra Kollontay, sondând posibilitatea încheierii unui armistițiu româno-sovietic; în martie 1947 este înaintat în grad de ministru (titularul la Afacerile Străine era, încă, liberalul Gh. Tătărescu), iar în octombrie decide să rămână în Occident, luând, astfel, calea exilului, a cărui figură importantă va fi; înainte de moarte, îi apare lucrarea în trei volume Cronica unui român în veacul XX, Editura Jon Dumitru (Colecția Memorii și mărturii), München, 1983-1984: 840 pp. (în 1987, un prieten din Germania mi-a expediat, pe cale poștală, lucrarea; nu a ajuns la destinatar...).
___________
Note de călătorie
Statele Unite ale Americii de Nord
– Lumini și umbre –
– II –
de Georges I. DUCA
III
Trei ore de sinteză
Îmi amintesc de o dimineață de primăvară la Florica, prin anul 1924, Ionel Brătianu terminase tocmai cu reparațiunile și înfrumusețările casei sale; era deosebit de mândru de noua sa odae de lucru, de bibliotecă și de terasa de la etajul superior; venisem doar pentru câteva ceasuri și am rămas înmărmurit de neașteptata înfățișare a celor înconjurătoare. Ionel I. Brătianu însă – caracteristic – dorea să văd cele noi prin pupilele „lui” și nu prin ale mele, așadar m’a dus încet, ținându-mi palma la ochi, în diferitele colțuri, de unde apoi să pot privi „noutățile” subt unghiul cel mai avantagios, subt unghiul pe care dânsul îl socotea singurul potrivit, pentru o vedere de ansamblu.
Mi-a venit acest mic incident în minte, când după intermezzul Dolorescian, m’am găsit pe puntea lui „Paris”, în plină radă a New York -ului. Soarta a vrut să nu asist la intrarea treptată în port, ci ținându-mă ocupat cu alte fleacuri, să-mi dezvăluie, deodată, neașteptat, mărețul spectacol: imaginea vie a lumei de mâine!
Marea întunecime a serei se lăsase și Oceanul negru de umbre se preschimbase într’o forfoteală de lumii, vapoare, vaporașe, bărci cu motor, șalupe, bărci cu vele și, câte altele – într’un cuvânt tot ceea ce o întindere mai mare de apă poate suferi în sec. al XX-lea ca vase plutitoare – toate mișunau în jurul transatlanticului. Lumini, sirene, fluerături, strigăte răgușite, iar în primul plan, un șir nesfârșit de docuri, magazii, debarcadere, cheiuri, de-al lungul cărora, se aninau parcă, vapoarele mari, în repaos. În sfârșit, în fund, se înălță măreț, obraznic, cuceritor, un zid de zgârie-nori semeți, ce părea o massă contopită în bezna orizontului; și massa era găurită de zeci de mii de găurele scânteitoare, ferestrele celor 40, 50, 60 de etaje. Totul părea un decor fantastic de teatru, puternic luminat din spate: un „Châtelet” înmulțit cu o mie! Cerul, la rândul său, nevrând a se lăsa mai prejos ca pământul, era brăzdat de felurite reflectoare alburii, ce părea a pătrunde firmamentul, spre a-l putea mai bine înțepa parcă cu vârfurile viitoarelor turle de oțel, iar legătura între „sus” și „jos”, se făcea prin șirurile de reclame luminoase, care prin continua lor aprindere și stingere, păreau a ne clipi, întrebător nouă, noui veniți, prin sutele de pere electrica .
— „Ei – ce spuneți, Europa sau… America?!”
Se vede că „America” trebuia să fie răspunsul, căci chiar regele Siamului, a declarat mai zilele trecute, că în ipoteza venirei unui număr de locuitori din Planeta Marte pentru a vizita Pământul, „li s’ar arăta mai întâiu și întâiu New York-uri, spre a-i uimi dela început!”
Dar călătorului abea sosit nu i se lasă umed răgaz spre a arunca zgârie-norilor toate adjectivele de care poate dispune o imaginațiune latină, în asemenea împrejurări! Căci caleidoscopic, cinematografic, imaginele urmau unele altora, într’un ritm din ce în ce mai grăbit; prin minuni de manevre nautice – prin neîntrerupte șuerături, ordine, strigăte, ropote de fiare și pleșcăituri de valuri, transatlanticul aborda în sfârșit, spre a-și vărsa conținutul în marfă și ființe omenești; scara cea mare a vaporului era înghesuită cu juni americani, ce în chiote, apostrofe și cântece, goleau, pe trei sferturi beți, ultimele sticle de vin și de șampanie, spre apă și mai apoi, lateral, surâzători și inconștienți, pe pământul proibițiunei forțate! Pe cheiuri sute de persoane își așteptau rudele și prietenii – strigând, cât le ținea gura, numele celor așteptați, pe când policemen-ii impecabili, rețineau lumea ce se avânta prea departe; presa sosea și dânsa imediat, spre a interviewa cu serii de întrebări ciudate, pe actorii de cinema, pe miniștrii plenipotențiari și pe celebritățile sporturilor; fotografii se înființau la rândul lor. — „Numai o singură poză vă rog – doar numai una în plus – fără pălărie vă rog, surîdeți spre dreapta”… etc., publicitatea și reclama în toată splendoarea ei! Vama inflexibilă, făcută cu tact, bună cuviință și inexorabilitate: ici sburau amenzi, colo o sticlă de Porto, ascunsă în cămeși de cucoană, dincolo obiecte de mătase – toate mergeau mecanic, automat, de neînfrânt. Odată în stradă, speriat de bagajele ce îți soseau în spate, alunecând pe garnituri volante – te cufundai într’un automobil, ce o pornea prea repede; clădiri nesfârșite, clădiri mari, lungi, late, înalte, împestrițate de aceleași ferestre fără de sfârșit; circulațiune uimitoare, zeci de vehicule ce pornesc deodată in vijelie, la aprinderea luminei verzi, care arăta trecerea liberă; fiecare caută a întrece pe celălalt pe bulevarde largi, în părăituri, horcăituri, claxoane și scârțăituri de osii neunse.
Ritz-Carlton Hotel, oameni politicoși, ascensoare, bagaje prea multe, sonerii de telefoane; iar pe la miezul nopței ne trezim, încă odată pe stradă, de data aceasta însă, pe jos, Times Square! Este probabil noaptea cea mai uimitoare piață – din metropolele globului pământesc; clădirile, prin spirit de contradicțiune, sunt mai toate mici, doar cele ale ziarului, „New York Times” și ale cinematografului teatru „Paramount”, se înalță în cel mai pur stil localnic. În schimb, pe toate fațadele, pe toate acoperișurile te orbeau reclamele electrice. Coloritul deosebit în ansamblu, nu era prea estetic – și totuși mulțimea de neînchipuit a becurilor, și fantezia subiectelor reprezentate, te pironeau locului; orgia luminoasă era de altfel ușor de priceput, fiindcă atât pe piață cât și jur împrejur, pe o rază de câteva sute de metri, se aflau cinematografele și teatrele principale ale orașului. Iar priveliștea era întregită prin contrastul perfect între ritmul decursă al sutelor de vehicule de pe stradă și mii de pietoni ce umblau agale, indiferenți, în ondulațiuni de valuri omenești: este poate singurul loc din New York în care femeile și bărbații pășesc în ritm de plimbare, negrăbiți, neagitați. Te freci, cot la cot cu japonezi, negri, cowboy, cocoșați sau femei sclipitoare – fără ca nimeni, nici măcar o singură oară, să întoarcă fețele după ei; aveam simțimântul că nimic nu-i mira, sau zgândărea prea mult curiozitatea: ași fi dorit să mă dau peste cap printre goana de automobile, în mijlocul străzii, spre a putea număra dacă și câți, s’ar aduna în jurul meu!
Și astfel, cu trenuri aeriene peste mine, cu metropolitane subt mine și cu torente de automobile pe dreapta și pe stânga mea, am căzut ca o buturugă, aiurit, asurzit și uimit, în primul meu pat american, pentru prima mea noapte subt firmamentul Lumei-Noui; trebuiau să mai urmeze încă alte 748!
IV
Munții în repaos și munții în erupțiune
A 2-a zi de dimineață abea, mi-am dat seama că dormisem „numai” la al 12-lea etaj: priveliștea dela ferestre era ciudată, fiindcă în primul plan clădirile erau mai scunde, iar în al 2-lea mult mai înalte decât hotelul; astfel privirea avea timpul oarecum a se reculege, până ce întâlnea zidurile drepte, ciuruite de dreptunghiuri; dela început, am avut simțimântul de a mă găsi pe un platou de munte, înconjurat de piscuri ascuțite, văi adânci, terase geometrice și amfiteatre, uriașe de beton. Odată coborât în stradă, aceeași senzațiune mă urmări cu mai multă intensitate; pe Madison Avenue un defileu de munți înalți și înguști, a fost probabil egalizat, șlefuit, aliniat de explozii succesive de dinamită; pe Park Avenue șiruri întregi de stânci betonate, formau o trecătoare naturală mai largă și care, în consecință, spre a se rupe puțin monotonia simfoniei de culori închise, a fost despuiată de toate verdețurile ce se aninaseră pe vârfurile pleșuve pentru ca acestea să fie transplantate în mijlocul arterei civilizate, în lungi fășii botanice.
Și asemenea cu 5-th Avenue, cu Broadway cu… dar ce să mai înșir nume și numere, care mai face decât să strice acea imaginea depărtată a unor munți civilizați de mânia și obrăznicia omenească ! Dacă cumva, într’un cataclism problematic ar pieri orice vietate în New York – ba chiar să presupunem în întreaga Republică –, după câțiva ani de zile nu mai mira să aud, că încetul cu încetul, munții ar fi readuși la starea lor de sălbăticie anterioară și că mușchii, jepii, brazii, vulturii și urșii, ar acoperi acuma bureau-uirilor locuite de Rockfeller, Baker sau Morgan. Astfel i-am privit în repaos, în prima mea dimineață New-York-aisă, furnicare în interior, dar pe dinafară, severe, negricioase, exclusiviste și semețe; ce forțe latente de vulcan ar fi dormind înlăuntru? Răspunsul mi-a fost dat de Al. Smith, candidatul democrat la președinția St. Unite!
— Azi își face Smith intrarea triumfală în N.Y.
…………………………………………………………………………
— Acuma „Al.” a terminat cu campania președențială.
— Iubitul guvernator al Statului se reîntoarce – jos cu republicanii!
— Să-i facem o primire ca lui Lindbergh!!
— Ești pentru Smith sau pentru Hoover? dacă îndrăznești să nu votezi pe Smith să știi că…
— Cine vrei să iasă prostule?? Sigur ca Al. nu încape discuțiune!
Și câte altele de acelaș fel nu auzeam în jurul nostru pe când cu răbdare așteptam pe marginea unui trotuar, în 5-th Avenue, sosirea cortegiului.
Da – acuma munții erau în efervescență! Sumedenii de steaguri înveseleau miile de ferestre – serpentine șerpuiau de-a lungul fațadelor, sute de capete omenești țâșneau din toate orificiile deodată, fluerături, ropote de motociclete, sirene, și din depărtare se ridică, tot mai aproape, un uriaș strigăt de furtună; și din aceea clipă munții, din toate peșterile, vizuinele, vârfurile, platourile lor, au umplut văzduhul cu urlete, strigăte, șuerături – iar peste văi ploua neîncetat confetti, bucățele de jurnale, hărții multicolore noui, serpentine – într’un cuvânt, tot ceea ce locuitorii „dela munte” au putut găsi drept conținuturi în coșurile de bureau!
În fruntea cortegiului, însoțit de 2 rânduri de motocicliști asurzitori, înaintau alături și încet două autobuse, pe imperialele cărora o pereche de muzici militare cânta de zor, în urma lor alte 2 automobile, în chip de arici, înțesate de fotografi și cinematografi, înghesuind în toate direcțiunile tripieduri, aparate și umbreluțe; în sfârșit trăsura sărbătoritului, așezat pe capota automobilului, între o nevastă grasă și patru aderenți politici slabi — coada era formată de un șir lungueț de Packard-uri… și fluerăturile, strigătele, sirenele, aplauzele, huraa-urile, hârtiile, serpentinele, confetti, jurnalele – nu mai conteneau, munții într’adevăr, erau de temut, când se aflau în erupțiune, Doamne ferește!
Iar procesiunea a lăsat în urmă un român, înecat în zeci de mii de americani (adică polonezi, evrei, italieni, englezi etc.) și tare uluit de acest amestec de măreție și de operetă, de emoțiune și de batjocură! – („Vremea„, 28 iunie 1931).
Note de călătorie
Statele Unite ale Americii de Nord
– Lumini și umbre –
– III –
de Georges I. DUCA
O noapte furtunoasă
Patruzeci și opt de state votau la patru noembrie pe actualul președinte al Statelor Unite; patruzeci și opt de state ale marii Republici erau conștiente de menirea lor și se îndreptau la vot, cu acel entuziasm și acea consciozitate politică – caracteristica oricărui cetățean anglo-saxon. Din nefericire încă nu pot azi vorbi despre latura pur politică a acestor alegeri: ar fi destul de multe lucruri de un anume interes, cred, pe care le-ași putea spune acelora cari n’au putut fi, ca mine, la fața locului, în acele zile, sunt din nefericire, nevoit să adopt tonul anecdotic în aceste rânduri. Să revenim însă la acea noapte, poreclită de noi, „cea furtunoasă”, chiar New-York-ul cu forfoteala-i zilnică, părea neobișnuit de gălăgios, de agitat, de vibrant. Un adevărat plan de campanie trebuia înjghebat pentru seară și o parte din noapte – spre a putea vedea cât mai mult din manifestațiunile populare și pierde cât mai puțin din timpul hotărît până la 2, 3 dimineața.
8½-10, masă la Ritz, nu știu dacă am putut înghiți mult, căci în față aveam pe Dolores Del Rio, în spate pe celebra dansatoare argentină, iar sus, pe perete, un mare ecran luminos, pe care, din cinci în cinci minute, se anunțau, rezultatele voturilor, tunete de aplauze primeau în sala de mâncare, fiecare succes democrat – strigăte mai răzlețe, succesele republicane. Lumea se interpela dela o masă la alta cei mai înverșunați – și cei mai beți (căci doar ne aflam în țara proibițiunei) – începeau a se lua la harță; muzica cânta în zadar, nimeni ne asculta, toți vorbeau tare, loveau tacâmurile, băteau din palme și hotărau în gesturi largi, de viitorul Republicei.
10-11½, reprezentație la „cel mai mare cinematograf din lume” – Roxy: 6.000 de locuri, 400 de figuranți, orchestră de 150 de inși, o întreagă armată de ușieri, cari se schimbau dela posturile lor, după principiul gărzilor dela Palat; clădirea nemăsurată costase câteva milioane de dolari. Și în consecință cheltuelile trebuiau arătate, palpabil, tuturor gură-cască de pe stradă: într’adevăr zidurile erau acoperite de marmure, aurituri, stocuri grele, ciucuri de mătase, draperii de catifea, mozaicuri, îngeri, îngerași, satiri etc. Desigur, după cum spune și Duhamel, prietenul celor americanoptobi, un templu ridicat celei de-a 4-a industrie din lume – cinematograful! Sute de ființe – cu aspecte de turmă și în chip de „coadă” perfect disciplinată – așteptau cu reculegere, să intre în sanctuarul (iarăși de la Duhamel cetire !) cu miile de locuri, înăuntru și mare de capete cu fețele întoarse spre pânză aplaudau unul din primele filme vorbitoare, al cărui titlu mi-l mai amintesc încă și azil „Fry Martini” – sau, vrabia mălai visează! Și aci, fiecare sfert de oră, amplificatoare monstruoase, aduceau ultimele vești, primite cu murmure îndelung repetate de către cetățenii nerăbdători. Filmului urma o revistă scăldată în lumini albastre, revistei cu „jurnal” cu ultimele cuvântări ale campaniei electorale, „jurnalului” un concert cu fanfare triumfătoare – în concluziune un continuu amestec de lux, de lipsă de gust, de armonii neașteptate, de ritm, de lumini strigătoare.
12-2 dim. O reprezentație de negri; o revistă pusă la un diapazon diabolic; corpurile omenești preschimbate în atâtea cauciucuri elastice; femei cu voci răsunătoare; orchestre sălbatece; coruri de-o tristețe sfâșietoare; scene de un comic demn de cele mai desăvârșite comedii albe. Eșind deja „Eltinge Theatre”, cu capul îmbuibat de piei foarte negre, de buze foarte roșii și de dinți foarte albi, ne-am dat seama că uitasem cu totul de Președinția St. Unite! Deșteptarea deci, a fost cu atât mai cumplită, căci străzile urlau! Cerul zbârnăia de aeroplane, reflectoare albe măturau norii, poliția călare îngrădea cu greutate puhoiul omenesc ce se îndesa în Times Square; voturile ultimelor State din Vest se proectau pe uriașe cadre electrice, ce din minut în minut anunțau cetățenilor, că Herberth Hoover este într’adevăr alesul democrației. Doamne, cum le place americanilor gălăgia! Mii de trompete, de tobe, de fluiere, de tinichele, ne spărgeau timpanul; prim străzile alăturate pieței, copiii în urlete, se urmăreau; alții aprindeau pe mijlocul străzii mormane de jurnale; alții treceau în jocuri nesfârșite, dela stradă la stradă, prinzându-te în lanțul lor fără de capăt, răpindu-ți orice independență de mișcări! Restaurantele și barurile automate din jur erau ticsite, cred că rareori restauratori au făcut mai bune afaceri; priveliștea era cu atât mai ciudată, cu cât se făcuse aproape noaptea și cheful popular părea încă în toi.
„Coolidge – Hoover-Smith – Hoover-Times – Sandwisch – Roxy – Hoover – Negro – Ritz – Washington – New-York – și…
…astfel am adormit buimăcit, în cuvinte fără șir, cari, asemenea unui ecou fără de sfârșit, străbăteau ultimele mele clipe de luciditate.
***
Ceea ce dela început mi-a plăcut atât de mult la acest popor cu sevă tinerească, este desăvârșita libertate cu care își împărtășesc părerile oricui, oricând și oricum. Spre ziua următoare „nopței furtunoase”, am avut cea mai completă dovadă a celor de mai sus:
Jupâneasa dela etaj:— „Vai de mine d-le, abea am putut dormi noaptea trecută – auzi, să-l aleagă pe Hoover! Eu una, nu mă sfiesc s-o spun nimănui: l-am votat pe Smith și este o rușine pentru țara această să…”
Băiatul dela ascensor:— „Tocmai bine ați nimerit-o d-le – în pline alegeri! Ce spuneți, vă place? Ce spectacol! Dar dacă ați fi fost american pe cine ați fi votat? Eu, să vă spun…” Chauffeurul dela taxi:— „Pe cine l-ai votat? Eu pe Hoover – dar simpatia îmi era pentru «Al», însă cum puteam să-l votez? În țara noastră avem nevoe de un om cu prestigiu, care să…” …și eu mirat ascultam în dreapta, ascultam în stânga, dădeam câte un răspuns răzleț, împestrițam total cu multe interjecțiuni, ridicam des sprîncenile și nu-mi trădam părerile; azi însă, peste 2 ani jumătate, pot să mărturisesc, în ascuns, dacă a-și fi fost american n’ași fi fost nici atât de categoric ca jupâneasa dela etaj, nici atât de entuziast cu băiatul deja ascensor, nici atât de socotit ca chauffeur-ul de taxi – și în consecință a-și fi votat pe… dar asta-i secret profesional!
D.C.
O Casă Albă și doi președinți
Când cineva a auzit mult vorbindu-se despre o femee foarte frumoasă, fără a fi avut prilejul s’o cunoască încă, își face despre dânsa o imagine proporțională cu fantezia și experiența sa; și matematic realitatea nu corespunde niciodată acestei imagini! Acelaș lucru s’a petrecut și cu întruchiparea preconcepută al imaginațiunei mele, de orașul Washington din districtul Columbia (sau prescurtat, D.C.).
Vedeam un centru mare, am găsit un orășel de provincie – vedeam formule noi în arhitectură, am găsit cartiere pur anglo-saxone, vedeam monumente însuflețite de trecutul lor, am găsit marmure de o tristă rigiditate. Și totuși dela început mi-a plăcut această capitală „nouă”, aceste case înconjurate de pajiști și flori, cari îmi aminteau străzi întregi din împrejurimile Londrei; această verdeață multă aducea cu un mare parc, mai de grabă, decât cu un centru administrativ. Arhitectura pseudo-greacă a clădirilor oficiale era curată, limpede, simplă și omogenă, dar desigur un anachronism inutil în decorul înconjurător. Monumentul lui Lincoln, de pildă – destul de impresionant în sine – lipsește cu desăvârșire de „atmosferă”, de acel farmec caracteristic monumentelor „vii”, ce nu formează decât un mare „tot” cu cele dimprejurul lor; rezultatul mai tuturor monumentelor din Washington este pentru mine „mort” – trăesc probabil numai pentru cei cari nu știu a privi, sau mai de grabă pentru cei cari nu simt la fel, cu orișicare ființă mai instruită, mai șlefuită, mai sensibilă. Giuvaerul orașului însă, este Casa Albă, reședința președintelui Statelor Unite; un giuvaer fiindcă este una din cele mai desăvârșite exemple ale stilului colonial american: se înfățișează cu o simplicitate, cu o proporțiune, cu o modestie, cu o puritate de atmosferă, cari uimesc.
Aci am privit în plină exercitare de funcțiune pe doi președinți, pe Coolidge și pe Hoover, spectacolul era cu atât mai interesant pentru mine, fiindcă sunt un convins regalist și că această comedie Democratică, mă face întotdeauna puțin să surîd, mărturisesc chiar că ei au fost cei dintâi președinți de republică pe care i-am văzut în viața mea, așadar ochiul critic al regalistului s’a încruntat cu tot dinadinsul la decor și la actorii principali; decorul era de o simplitate distilată de un bun gust oarecare, de o valoare artistică relativă dar de una istorică indiscutabilă. Figuranții se prezentau într’o împestrițare încântătoare de îmbrăcăminți, căci corpul diplomatic reprezenta 52 de regate și de republici; României, pentru prezentare, îi veni rândul între Persia și Lituania; în definitiv luam parte la o desăvârșită lecțiune de geografie! – („Vremea”, 5 iulie 1931).
Note de călătorie
Statele Unite ale Americii de Nord
– Lumini și umbre –
– X –
de Georges I. DUCA
Chicago sau Abatorul Roșu
Când se întruchipează pe o scenă americană spiritul orașului Chicago, vezi năpustindu-se din culise un derbedeu mascat, care trăgând focuri de revolver în toate direcțiunile, cade deodată mort la pământ, atins de un glonte nevăzut. Mărturisesc însă, că în timpul șederei mele în acel oraș, n’am văzut nimic din acest „spirit”, atât de plastic sintetizat în parodia de mai sus; n’am avut nici chiar norocul unui prieten meu, care la rândul său nu auzise nici o singură împușcătură, dar umblând pe stradă, s’a pomenit cu o buturugă mare căzându-i la doi metri înainte, de pe o schelă prea înaltă! Nefiind de față așadar nici la explozii de bombe, nici la mitraliere în acțiune, nici la asasinate de policemen, nici chiar la trecerea lui Al. Caponne în automobil, m’am dus să privesc sângele dobitoacelor, neputând vedea pe cel omenesc. Ceea ce – să ne înțelegem – nu înseamnă că sunt un vicios degenerat sau un vampir îngrozitor; fiecare oraș însă are atmosfera sa specifică, reputațiunea lui bine stabilită – ar fi părut așadar, o lipsă de fantezie fără pereche, a trece prin Chicago, fără a asista la nici un fel de măcel, sau fără a vedea chiar o singură picătură de sânge, fie el chiar de oaie!
***
Despre abatoarele „Armour”, „cele mai mari din lume”, învățasem chiar în cărțile de geografie ale d-lui Mehedinți și, ceea ce e mai ciudat, îmi mai aminteam încă de ele. Ce deosebire însă între imaginea pe care mi-o croisem la 14 ani („probabil un «Pațac» înmulțit cu 10 îmi spuneam atunci”) și grozava irealitate! Cu mai bine de un km, înainte de sosirea la abatoare, te trăznește un miros de vite și de băligar; miile de curticele, în care dobitoacele așteaptă pașnic sacrificarea lor, formau o priveliște de-o tristețe nemaipomenită; mai departe vedeai o turmă de cornute îndreptându-se spre moarte, aveau în ochi o uitătură ciudată, aproape omenească – sunt sigur că miroseau sângele dindărătul ușilor ermetice, presimțind o catastrofă apropiată. Eu, în orice caz, îl miroseam – sânge închegat la exterior, sânge cald, proaspăt, ce se prelingea de-alungul pereților din interiorul sălilor de măcel.
M’am dus întâi în secțiunea porcilor, imensitatea încăperilor nu putea micșora intensitatea urletelor celor pe cale de a fi tăiați; soseau, săracii, cu capul în jos, atârnați de picioare, prinși de un sistem aerian pe rotițe, care, treptat, îi făcea să treacă în fața unui Negru apocaliptic, aproape gol, ce cu o preciziune matematică, la fiecare sfert de minut, deschidea beregata porcului cu un cuțit de o mărime înfiorătoare; un șuvoi de sânge roșu negricios țâșnea în cascadă, curgând pe brațele mușchiuloase ale călăului, stropind pereții, adunându-se în șiroaie repezi spre zidurile de scurgere. Și urletul sălbatec, neîntrerupt, îngrozitor, răsuna parcă îndoit în sala nesfârșită, îmbrăcată în faianță, fier și ciment. Dar nu aveai vreme să te întristezi de soarta bietelor dobitoace, căci nici nu își dădeau bine sufletul și trupurile lor zvârcolite, treceau prin dușuri fierbinți (spre a se curăța de păr) luând-o apoi de-alungul zidurilor, într’altă încăpere, unde cuțite îndemânate ce începeau disecarea, ici o șuncă, colo un mușchi, mai departe o costiță – fără a se uita desigur măruntaele, care și ele se întrebuințau cu sfințenie, și tot așa, înainte, din sală în sală, urmăreai, cu o curiozitate bolnăvicioasă, fiecare bucată de carne, fiecare petec de piele, fiecare fărâmă de os; apoi ghidul te batea pe umăr anunțându-te cu mândrie – „35 de minute și 32 de secunde”, iar o femee frumușică, cu o scufiță pe cap și un șorț alb prins de mijloc, îți întindea un cârnat „proaspăt”, învelit în hârtie străvezie: de ași fi văzut cârnatul luând-o la goană prin odae, cred că nu m’ași fi mirat prea mult, neputând crede că în mai puțin de o jumătate de oră, toate părțile anatomice ale porcului, pe care îl auzisem urlând, atât de sfâșietor, să fi fost deja, „moarte” cu desăvârșire! Dar călătoria sângeroasă mergea tot înainte arătându-ți noi jertfe, aducându’ți duhuri calde sânge neînchegat, strigăte zugrumate în mii de de gâtlejuri, uitături neajutorate în ochi sticloși aproape stinși, și noi cu toții priveam, priveam cu oroare, și totuși nu ne puteam opri a admira această neînchipuită organizațiune, această perfectă rețea tehnică, care în Chicago omora animalele inferioare, spre a hrăni pe cele superioare, pentru ca aceștia la rândul lor, să-și ucidă semenii cu acelaș sânge rece, cu care călăul negru înfigea, automat, cuțitul în gâtlejul porcului horcăitor!
***
Să devin american înșirând câteva cifre (printre singurele care îmi sunt îngăduite să înșir în aceste articole): 12.000 de porci pe zi, 35 minute aproximativ dela omorârea animalului, la ivirea cârnatului proaspăt; 6.000 de viței pe zi, 28 minute pentru procesul dela ucidere, la bucata gata pregătită pentru friptură; 10.000 de miei… Moartea cornutelor părea chiar mai tragică, fiind înconjurată de un oarecare mister; un grup de 10-15 viței, de ex., se cobora în sală într-un fel de cușcă, a cărei pereți erau destul de înalți, spre a ascunde vederea, pe cei ce trebuiau sacrificați – apoi apărea în mjlocul lor un negru vânjos, care cu un fel de măciucă, dădea agale – alegându-și bine victimile –, în dreapta și în stânga, mugete înăbușite, câte un oftat adânc și sunetul prăvălirei unui corp greoi; deodată se ridica unul din pereții cuștei, și printr-un sistem de balansare, corpurile neînsuflețite erau asvârlite la câțiva metri: limbă scoasă, ochi dați peste cap, câte o desprindere nervoasă, dece oare animalele, care mor seamănă atâta cu oamenii, ori poate oamenii….? Dar mieii, sărmanii, mureau fără a se da înlături, fără un sunet, fără îndărătnicie – cu o resemnare aproape filozofică; de aceea sângele ce se prelingea pe lâna lor albă, părea mai roșu decât sângele celorlalte dobitoace și hecatomba părea cu atât mai tristă, mai impresionantă – sărmanii miei, nici un sunet….
Sunt persoane ce săptămâni întregi, după vizitarea abatoarelor „Armour” n’au putut scăpa de mirosul sângelui proaspăt, s’au păstrat în nări, ca un fel de răzbunare a animalelor ciopârțite, care astfel și-au arătat revolta de-a fi privite ca obiecte de curiozitate în clipa supremă a morții; alți vizitatori nici până azi nu se mai pot atinge de „carne neagră”, iar unii, în sfârșit, aud, parcă și în somn, urletele aproape omenești ale porcilor. După un spectacol atât de înfiorător, părea deci aproape natural, măcelul omenesc din periferiile orașului – numai că acolo vizitatorii nu sunt admiși, de frică poate, ca să nu ne prindă un așa mare desgust de omenire, încât să nu ne mai putem uita vreodată în ochii semenilor noștri.
MARELE CANJON
sau
Cetățile trecutului
Eram în drum spre California. Lungimea călătoriei cu trenul mă nemulțumise oarecum anticipat: socoteam prea mult patru zile și patru nopți până pe coasta de Vest, din care însă hotărâsem a mă opri în Arizona, la Marele Canjon; de altfel, cum era și de așteptat, drumul în sine a fost departe de-a fi plicticos; o zi prin Statul Kansas, caracteristic al Middle West-ului, cu nesfârșite lanuri de grâne, o căldură uscată, apăsătoare, un praf orbitor și ferme urâte de lemn, ce toate păreau asemănătoare; o altă zi, prin Statul New Mexico, unde la marginea deșertului, treceai în goana expresului pe lângă satele Pieilor Roșii, cu casele lor ciudate de lut, pătate ici colo de imperceptibile ferestruici și umbrite în dungi de bârne proeminente, ce eșeau de sub acoperișul neted.
În gara Allbuquerque chiar, veneau localnicii în costumele lor prea des vulgarizate de copiii albi, gălăgioși, și rău crescuți; femeile își întindeau marfa de vânzare, în fața peronului, păstrând o tăcere religioasă și privind călătorii cu indiferență, prin doi ochi mititei, într’o față galbenă de păpușă umflată. De-altfel tot restul drumului, nu aveam întotdeauna nevoe să-mi întrebuințez ochii spre a privi la sutele de km, de-a lungul cărora treceam – căci, alături de mine, o pereche, bătrână din San-Francisco, făcea inventarul a tot ceea ce vedeau prin fereastră: — „Da, sigur, asta trebue să fie șoseaua principală…. nu acuma n’o mai văd s’a ascuns în spatele pomilor… 2 măgari, dar ce mici sunt și mi se pare că un Indian e călare pe cel din urmă…. nu, e un alb – nu, e un indian…. și ce caraghios automobil…. vai de mine și ce repede o ia la cotitură… or fi oare broaște în balta aceea, eu cred că…” – și așa mergea fără întrerupere de dimineața până seara și când bătrânul sfârșea, dânsa reîncepea o capo d’operă de armonie și de disciplină conjugală! – („Vremea”, 30 august 1931).
Note de călătorie
Statele Unite ale Americii de Nord
– Lumini și umbre –
– XVIII –
de Georges I. DUCA
În Grădinile de la Charleston
Niagara noaptea; americanii au întotdeauna obiceiul să ajute natura, când socotesc că frumusețile ei nu sunt destul de reliefate; în acea noapte răsărise luna și nu era nevoe de o altă lumină spre a accentua uimitoarele reflecțiuni ale căderei de apă; cu toate acestea, la ora fixă, nici un minut mai târziu, reflectoare puternice au ațintit razele lor orbitoare asupra massei lichide; câtă vreme lumina a rămas albă, priveliștea era ciudată, căci cascadele păreau înghețate, înmărmurite de frig – iar această simfonie imaculată, răsărind din întunecimea înconjurătoare, producea un efect ireal, de basm, ce nu era lipsit de o oarecare originalitate. Când însă reflectoarele au început să schimbe razele albe în altele colorate, împărțind Niagara în fășii albastre, roșii, portocalii, mauve și galbene, rezultatul a fost dezastruos ; nu numai ideia în sine, dar calitatea culorilor era respingătoare! Un străin îmi spuse: — „Dacă ași fi cascadă, de revoltă și de protestare, m’ași opri de-a mai curge – ce înjosire!!” Și publicul se călca în picioare pentru a privi „măreția” sub unghiul ei cel mai favorabil, adică de pe parapetele din fața căderei de apă; și cum această mică localitate este locul de pelerinagiu clasic, pentru toți noii căsătoriți de pe coasta Estică, în casele din mica burghezie americană, poți vedea fotografii îngălbenite ale perechii îndrăgostite, ținându-se mișcător de mână, cu Niagara în spate însoțită de perdeaua sa de stropi multicolori. Ce neasemuit de impresionantă ar fi fost cascada cuprinsă de umbre, slab luminată de lună, ghicindu-se doar prin vuetul său puternic, în tăcerea nopței! Păcat – ași fi dorit să văd cascadele pe timpul Pieilor Roșii, când Edison nu inventase încă para electrică.
Negrii din Carolina
Imaginea americană nu poate fi întreagă dacă nu se prezintă europeanului sub toate aspectele ei, întregitoare, dar totuși diferite , astfel farmecul statelor din Sud, de-a lungul coastei Atlanticului, până la granița Floridei, este cu totul deosebit; aceasta se datorește în mare parte populațiunei negre, care din vremea coloniștilor s’au născut, au crescut și au murit, din tată în fiu pe acelaș petec de pământ. Marile proprietăți, cu nesfârșitele lor culturi de bumbac, reclamau un însemnat număr de muncitori, așadar familiile de negri, ce trăiau în jurul vechilor instalațiuni erau foarte numeroase; viața patriarhală de altă dată, a cedat locul, desigur, ritmului nou; totuși, azi, ca și altă dată, traiul zilnic a foștilor sclavi a rămas acelaș. Pe câmp, culeg bumbacul în ritmul cântecelor bătrânești, psalmodiate în cor cu o surprinzătoare fantezie în nuanțare – căci notele rămân veșnic aceleași, îndelung repetate, dar totuși în modulațiuni deosebite. Desigur, pentru român, aduc, oarecum cu țiganii noștri dela sate – totuși în Statele din Sud pitorescul este mai mare, fantezia mai desăvârșită și caracteristicele populațiunei mai „constructive”, constructive din cauza defectelor și calităților negrilor și al negreselor: dans, muzică, poezie, talent pentru teatru, humor, originalitate, entuziasm, toate, se contopesc în firea lor dimpreună cu sălbăticie, patimă, lenevie, viciu, minciună, murdărie, răutate etc. Originalitatea spiritului lor este adesea surprinzătoare; amestecul dintre atavismul lor primitiv și lumea civilizată în care trăesc azi, a dat o neînchipuită mentalitate. Apoi disprețul, țes gustul aproape, pe care Americanii îl resimt față de vechii lor sclavi, i-au făcut și mai mult, pe aceștia, să se închidă în ei însăși, să scormonească în posibilitățile lor morale și fizice, spre a trăi și a progresa singuri conform cerințelor; acuma o sută de ani bătrânii servitori negri ai marilor proprietari, trăiau, dimpreună cu stăpânii lor albi, aproape ca membrii unei aceleași familii; azi lucrurile s’au schimbat și rareori, am văzut slugi mai obraznice și îndrăznețe ca cele „colorate”, cum spun americanii. Și totuși, azi, farmecul vechilor instalațiuni de țară încă în stil colonial, cu mobilele lor bătrânești, mirosul specific de lemn vechi și parfumat, coloanele prăfuite și grădinile umbrite de pomi centenari, nu par nici azi autentice, dacă servitori negri gârboviți nu deschid ușa de intrare sau nu servesc la masă mâncăruri proaste.
Dealtfel natura ajută această impresiune de antichitate pe care o resimte cineva în inima celor două Caroline: mai toți pomii, neobișnuiți de mari, groși și stufoși, poartă, ca niște zdrențe, chiorchine lungi, uscate, cenușii, ce nu sunt altceva decât ciudate mușchiuri parazite; la cea mai slabă adiere a vântului, mușchii tremură în lumină, asemenea unor alge aeriene; vegetațiunea semi-continentală se amestecă cu palmierii ținuturilor calde, iar verdele dimprejur este înveselit de o adevărată orgie de flori. Cine nu a văzut grădinile de magnolia înflorite de la Charleston, în Carolina de Sud, nu-și poate închipui adevărata atmosferă din țara negrilor; ici și colo printre boschetele înflorite, apar negrese cu mișcări tărăgănate, ochi leneși și haine colorate, cântând răgușiți versul unui cântec spiritual de mult uitat. Creștinismul la negri este violet naiv, nestrămutat și neiertător; predici și cântece religioase uflate în comun sunt în stare să le provoace crize de adevărată isterie sfântă, iar în acelaș timp accentele sincere ale cântecelor spirituale, cuprind o frumusețe atât de înălțătoare încât probabil nu s’ar putea asemui decât cu cele ale imnurilor primei ere creștine. O revistă jucată de Negri este întotdeauna un spectacol desăvârșit, ceea ce iubește tot atâta ca extraordinarul lor simț al ritmului, este umorul încântător, cheltuit în diversele scene inventate și jucate de dânșii. De altfel la Harlem, cartierul negrilor din New-York, organizarea societăței colorate nu lasă nimic de dorit, pe nici un tărâm și impresiunea este destul de ciudată, când în localurile lor de noapte sau în teatre, se văd negrese îmbrăcate după ultima modă și acoperite cu bijuterii; am văzut chiar femei a căror sânge era atât de amestecat cu cel alb, încât păreau a fi, prin finețea trăsăturilor tipuri frumoase de Mediteraneene. Ciudățeniile acestui amestec de sânge au pricinuit și mai pricinuesc chiar azi, drame cumplite în Statele de Sud ale Republicei Americane, chiar dacă cu multe generațiuni în urmă a fost o încrucișare între cele două rase, o mamă sau un tată albi complect, pot da naștere unui copil negru, dând în iveală astfel, acel atomi „colorat”, de care probabil, că nimeni nici nu-și mai amintea. În Carolina de Nord ca și Sud farmecul zilelor „coloniale” mai dăinuește și azi în arhitectura caselor, în desemnul grădinilor, în ritmul încet de viață imprimat de negri, în tradițiunile istorice, care răsar în toate orașele de pe coasta Atlanticului și în interioarele caselor ce aparțin de generațiuni vechilor familii băștinașe. Această față a vieței Americane este tot atât de caracteristică ca și zgârie norii din New York, sau gangsterii din Chicago – numai Europenii miopi și răuvoitori, nu rețin din descripțiunile lor Americane, decât ceea ce izbește mai mult imaginațiunea, ceea ce este mai ușor de văzut, mai senzațional de împărtășit! negrii din Caroline mi-au dovedit că Marei Republici i se aplică ritmuri diferite, care toate au adus contribuțiunea lor artelor științelor precum și întregei vieți sociale din secolul al XX-lea – („Vremea”, 25 octombrie 1931).
Note de călătorie
Statele Unite ale Americii de Nord
– Lumini și umbre –
– XIX –
de Georges I. DUCA
Detroit și Ford
La Detroit nu întâlnești automobile Ford, după cum la Hollywood nu te încrucișezi cu stele de cinematograf; și totuși spiritul uzinelor apropiate, planează în tot locul, îl simți inconștient în orice parte te-ai afla, te urmărește ca un murmur încet și persistent. Dearborn, numele „orașului” în care se găsesc Uzinele Ford se prezintă ca o uriașă protuberanță, un abces, al Detroit-ului; de-altfel, dacă am socoti toate ramificațiunile acestei neînchipuite industrii, cu reprezentanții și desfacerile ei mondiale, cu minele și plantațiunile sale risipite pe întreaga suprafață a globului, cu trenurile, avioanele și vapoarele, ce-i aparțin dacă le-am socoti zic, pe toate, ne-am găsi față de un adevărat Stat în Stat! Ori și cine a cetit „Ma vie et mon œuvre” a putut să-și dea seama de neînchipuita organizațiune a întreprinderilor lui Ford și mai cu seamă de originalitatea multor din ideile care stau la baza a acestei „opere”; chiar dacă în criza mondială de azi, multe din aceste idei s’au dovedit într’o flagrantă contradicțiune cu neînfrântele principii economice și financiare, totuși nu ne putem opri de-a admira fără restricțiune îndrăzneala, originalitatea și lărgimea lor de orizont.
Găsesc la baza ideii zgârie-norului aceeași caracteristică a spiritului american, ca și în opera lui Henry Ford: îndrăzneala și originalitatea – amintite mai sus – pe lângă curaj neînfrânt, un spirit organizator neîntrecut, o viziune largă, infinită a viitorului, o energie neclintită, o putere de muncă, dublată de un optimism nedesmințit. Pentru cineva care nu se înțelege în ale mecanicei și în chestiunile inginerești în general, cele anterioare sunt aspectele mai izbitoare ale unei vizite la uzinele Ford. Asistând la clasicul procedeu al montărei unui automobil în 20 de minute, îmi aminteam, în sens invers de operațiunile abatoarelor din Chicago, unde se pun tot atâtea minute spre a scoate cârnatul proaspăt din animalul viu. Trecând din sală în sală și din clădire în clădire („călătoria” a ținut mai bine de patru ore) am găsit un mare număr de șomeuri, care zilnic așteaptă rândul lor la bureau-ul de plasare, fără ca să se desnădăjduiască de refuzul obişnuit: în acelaș timp îmi aminteam anumite capitole ale cărței lui Ford, care pe vremuri entuziasmară atâția cetitori îndepărtați (chiar pe Vintilă Brătianu care comandase 300 exemplare pentru funcționarii Ministerului de Finanțe – ce succes pentru autor!) și a căror aplicațiune constatam că nu se făcuse niciodată; fără îndoială că secțiunile ce se arătau vizitatorilor erau uimitoare prin curățenia și organizațiunea lor – automobilul nostru putea chiar să străbată toate sălile dela un capăt la altul, fără a fi nevoiți să ne coborîm din mașină. Cu toate insistențele mele nu mi s’a arătat nicio locuință de muncitor, nici o sală de repaos, nici o bibliotecă, nici o sală de conferință pentru lucrători; și mărturisesc că după atâtea ore de vizitare neîntreruptă, poate că nici n’ași mai fi fost în stare să înregistrez cele arătat. În concluziune din punctul de vedere pur „turistic”, ași spune, pentru cineva care nu este un inginer de meserie, impresionantele uzine de lângă Detroit, izbesc imaginațiunea oricui prin proporțiunile lor, prin condițiunile de igienă a clădirilor, prin ritmul muncei, prin toate ideile noi și atât de simple – de organizare, care stau la baza întreprinderilor prin toate acestea vreau să spun că administrațiunea oricărui spirit obiectiv se îndreaptă fără șovăire către creațiunile creerului lui Henry Ford. Acelaș obiectivism am încercat să-l păstrez și în fața celorlalte „opere constructive” ale marelui industriaș. Acestea sunt, în imediata proximitate a uzinelor, „The early American village” și memorialul lui Edison; cel dintâi este reconstruirea unui orășel de provincie american, din timpurile coloniale, format din clădiri ale epocei, reconstruite pe aceste terenuri, fără absolut nicio noimă; străzile sunt pustii, pomii abea sunt plantați, clădirile (interesante în sine) au aerul „moarte”. Orișice atmosferă lipsește acestei localități artificiale, înegrită de fumul coșurilor vecine. Casele sunt dominate de-o reproducțiune fidelă a lui „Liberty Hall” din Philadelphia, care, la terminare, va fi transformat într’un mare muzeu al „desvoltărei civilizației americane”; toată lumea se întreabă pentruce s’a copiat istorica clădire, ce se află în ființă la câteva sute de km mai departe de Detroit, în loc de-a se construi un muzeu original – de sigur inspirat de stilul timpului, dar care să fie un aport nou al architecturei moderne. Alături de acest orășel născut mort, a adunat Ford, în nețărmurita sa afecțiune și veche prietenie, pentru Thomas Alva Edison, toate laboratoarele sale, ori clădirile care au jucat un oarecare rol în viața marelui descoperitor; astfel vedem gara în care, ca băețandru, vindea jurnale, laboratorul primelor sale descoperiri, căsuța în care sufla sticlă etc; pe acestea din urmă Ford le-a dărâmat în Statul New-Jersey unde Edison muncise atâtea decenii, spre a le reconstrui aci, lângă uzinele sale, piatră cu piatră, scândură cu scândură, într’o regiune absolut străină, în care aceste sanctuare aproape, ași putea spune, n’au aerul de-a fi decât niște reproducțiuni de Moși! Și pentru ca iluziunea să fie complectă, după cum o crede Ford, s’au transportat sute de vagoane de pământ lutos roșietic, caracteristic al statului New-Jersey, care risipindu-se prin prejur, îți sunt arătate cu mândrie: „Aceasta este chiar țărâna călcată de d. Edison în tinerețea sa!”
Enormitatea copilăroasă a acestei concepțiuni, nu pare acolo a mira pe nimeni, într’atâta rafinamentul cel mai esențial este străin de cei care au conceput aceste lucruri. Vizitând așadar clădirea în care Edison inventase para electrică, gramofonul, telefonul și multe altele, un moșneag cotropit de ani îmi făcu onorurile casii; dânsul fusese în tinerețe, ani de-a rândul, colaboratorul nedespărțit al celebrului savant, cel mai mare titlu al său de glorie fiind de-a fi asistat, cu cinci decenii, în urmă, la neuitata noapte în care „vrăjitorul” a aprins prima pară electrică; și moșneagul cu lacrămile în ochi nu mai contenea să-mi povestească, cu nenumărate amănunte, despre maestru, anecdote inedite din tinerețea lor comună, ștrengăriile junilor colaboratori, entuziasmele sfinte ale experiențelor încununate cu succes, nesfârșitele nopți de veghe pe de-asupra cuptoarelor încălzite și ale eprubetelor străvezii. Și de-odată bătrânul îmi luă mâinile: — „D-ta ești român? Ce bine îmi pare să mai întâlnesc pe cineva din țara d-tale – căci în tinerețea mea am fost reprezentant al d-lui Edison la București să instalez lumina electrică în Palatul Regal din Calea Victoriei și la Teatrul Național; cele mai bune amintiri din acea epocă a vieței mele, le am din România – v’am socotit întotdeauna capitala ca un al 2-lea Paris! Am cunoscut bine pe regele Carol și pe Carmen Sylva – ca regină încântătoare, ce cultură, ce farmec, ce personalitate; mâncam deseori la Palat – da – vremurile erau frumoase….! Zilele trecute am aflat din întâmplare că bătrânul chimist a murit la 81 de ani, de durere, aflând despre moartea iubitului său maestru; și a dus probabil în mormânt taina amintirilor sale neperitoare din Bucureștiul de altă dată!
***
Astfel opera constructivă a d-lui Ford mi-a arătat concret mentalitatea ciudată a omului îmbogățit din Lumea Nouă fie el chiar de geniu – care declarând că „istoria este o nerozie”, caută să creeze, prin forța banului, o lume ireală, fictivă și artificială, nepricepând că fără cultură și rafinament, o asemenea operă este doar o biată caricatură! Spiritul critic al fiecărei inteligenți trebuiește să arate limitațiunile acesteia și să nu calce un domeniu oprit unei mentalități unilaterale; Henry Ford inginerul, organizatorul, industriașul, este măreț – Henry Ford creatorul istorico-artistic este pitic – („Vremea-Sport”, 31 octombrie 1931).
[/responsivevoice]
