Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istoria și mentalități nord-americane, despre rolul tot mai crescând al Republicii de peste Ocean în rândul Marilor Puteri (III)
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt – în rândurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Marilor Puteri, a necesității strângerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane. Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au consemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean. La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea, prin câteva extrase din presa vremii... În episodul de față, câteva referiri la una din cărțile despre Statele Unite apărută în 1928, ca urmare a călătoriei din 1926, aparțin unui cunoscut – în epocă (și apoi, după 1947, în exil) jurist (cu carieră și în Occidentul Europei); om politic, publicist, călărășeanul V.V. Stanciu (1900-1986). Prefațatorul volumului, scriitorul Radu D. Rosetti (1874-1964), avea să consemneze: „Numărându-se printre intelectualii primiţi cu entuziasm în America în 1926, V.V. Stanciu a aşternut pe hârtie impresiile culese în noul continent, pe care ni le redă într’un stil precis şi colorat. Meritul lui e cu atât mai mare cu cât, deşi au descris şi alţii minunile de peste ocean reuşeşte să fie interesant şi original. Nu-i scapă nimic din ce întâlneşte în cale, şi trece cu atâta uşurinţă de la charleston la o chestie socială sau de altă speţă, că distrează, instruind”.
___________
Simple însemnări în librărie
V.V. Stanciu, „Altă lume”, însemnări dintr’o călătorie în America, cu o prefaţă de Radu D. Rosetti. (Editura Curierul Judiciar)
de Tudor Teodorescu-Branişte
D. V.V. Stanciu îmi este de două ori confrate: odată de barou, a doua oară de presă. După ce a publicat articole, bogate în gânduri, în diferite reviste; după ce a publicat seria de portrete ale maeștrilor baroului în Revista marilor procese, unde a fost colaboratorul cel mai de temei al eminentului avocat şi publicist I.Gr. Perieteanu – d. Stanciu a înfiinţat revista Brazda, una din cele mai bune publicaţii pentru popor în jurul căreia a ştiut să adune pe cei mai de frunte publicişti contimporani.
Dintr’o călătorie în America, d. V.V. Stanciu s’a întors cu un bogat, material de fapte, de date, de impresii. O parte din ele au apărut în coloanele „Dimineţii”, altă parte a format subiectul unei interesante şi mult aplaudate conferinţe.
Din aceste însemnări de călătorie, d. V.V. Stanciu a alcătuit cartea publicată în ajunul sărbătorilor Altă lume (ed. Curierul Judiciar). Elegantul volum este prefaţat de d. Radu D. Rosetti, care-l recomandă pe d. Stanciu onoratului public. Desigur, d. Radu D. Rosetti era cel mai indicat pentru această recomandare, întâiu fiindcă d. Rosetti este maestrul notelor de drum în literatura românească de azi şi în al doilea rând pentru că d. Rosetti este şi unul din cei mai autentici maeştri, ai baroului…
D. Stanciu, în călătoria d-sare, a ştiut să vadă şi să observe – întâia condiţie a unui autor de note de drum. Întors acasă – a ştiut să sistematizeze, să claseze, să simplifice materialul – a ştiut să facă operă de bun reporter – căci notele de drum nu trăesc în literatură, decât în măsura în care se apropie de marele reportagiu. Înlăturând tot ce era inutil, d. Stanciu a reţinut esenţialul. Iar acest esenţial, l-a redat plastic, ştiind unde trebue să stăruiască şi unde trebue să treacă mai repede, mai pe-deasupra. Ştiind să pună o descripţie de peisagiu, între două glume. Ştiind să îmbine utilul cu plăcutul, considerarea serioasă a stărilor din America cu o anecdotă înveselitoare. Ştiind să instruiască amuzând – în acelaş timp.
Alături de excelenta carte ad-lui Jean Bart – Peste ocean – stă cartea d-lui V.V. Stanciu care trebue citită pentru noutatea și pentru farmecul ei – („Adevěrul”, 1 ianuarie 1928).
Bloc-Notes
Altă lume – America
Din nou America e la ordinea zilei. Cum a fost, dealtminteri, cu rare intermitențe, neîntrerupt dela război încoace. Pactul de pace perpetuă ce se flutură pe deasupra Atlanticului între Franţa şi America a şi început să încreţească – protestare – valurile oceanului. Cele 71 unități navale pe care programul d-lui Wilbur, secretarul de stat al marinei americane, ce prevede, se simt ameninţate în planul şantierelor, de proectul d-lui Briand. Pentru care motiv d-l Kellog a şi formulat rezerve. «Lirismul material» – cum caracterizează unul dintre ultimii istoricieni ai Americii, d. Lucien Romier [Qui sera le Maître: Europe ou Amérique?, Paris, 1927], spiritul american – nu poate suferi constrângerea. «Individuallsmul politic şi economic, expansiunea financiară şi dominaţia prin dolari, rămân, după René Pinon, cele două aspecte, în aparență contradictorii, sub cari se manifestă activitatea actuală a guvernului Statelor Unite». lată, prin urmare, cel mai potrivit timp, ca să ne informăm despre stările de tot soiul din America.
Iată dar, pentru ce vom semnala, astăzi, cetitorilor, o cărțulie de coincidentă actualitate: Altă lume, însemnări dintr’o călătorie în America (ed. «Curierul Judiciar», 1928) de V.V. Stanciu.
Trebue să mărturisesc dela început o naturală înclinare pentru acele «istorii pe apă» cum le numeşte cu o uşoară ironie, Eminescu. Anatole France, dacă nu mă înşel, aprecia, în chip deosebit, «jurnalele» intime şi emitea părerea că nimic nu poate egala în interes indiscreţiunile unor memorii dela te miri cine. Aşi fi adăugat şi relaţiile de călătorie. Că e de preferat călătoria însăşi, povestirii? De acord. Nu degeaba autorul «Corăbiei bete» vagabondul Rimbaud şi-a frânt lira de pietrele drumurilor şi a peregrinat până în regatul lui Menelik. Relaţiile lui de călătorie sunt în orice caz mai puţin evocatoare decât călătoria.
Vecinătăţile acestea n’au, dealtminteri, nici un gând de analogie. D. V.V. Stanciu nu este un poet. D-sa este un călător atent, un spirit judicios şi critic, pentru d-sa realitatea se desfăşoară în culori nefalsificate, iată pentru ce informaţiunile sale vor fi cu atât mai preţioase. Negreşit, nu se poate pretinde unei cărţi de aproape 150 de pagini să ne dea o imagine completă a stărilor din America.
Însă nu e mai puţin adevărat că e aproape un record să fi concentrat într’un aşa de mic număr de pagini, atâtea aspecte americane, reduse la necesara şi expresiva lor esenţă. Impresii de pe ocean, New-York, Washington şi Filadelfia sunt cele 4 capitole din lucrarea d-lui Stanciu.
Călătoria începe odată cu părăsirea uscatului la Rotterdam. O navigare fără de peripeţii, dar cu emoţii, o grăbită trecere pe la Ellis Island, sediul severului servicul de emigrare, şi apoi New-Yorkul, unde excursioniştii români sunt primiţi de conaţionalii stabiliţi în America. Reţineţi acest cuvânt al unuia din ei, stabilit de 15 ani in New-York. „Nu-s dolari să mă plătească să rămân aci».
Iată Broadway, strada principală a New-fortului, lungă de 50 kilometri, din cari 25 în New-York, cu circulaţia lui intensă, cu confortul automat. Urmează descrierea celui mai impozant Sgârie Nori, Woolworth Building, a subway-ului metroul american, a universităţii Columbia, durată pe douăsprezece străzi lungime şi patru lăţime, cu câteva noţiuni despre spiritul învăţământului american.
Teatrele şi muzeele sunt trecute într’o succintă revistă. Muzeul indian de etnografie cu ciudata lui civilizaţie în miniatură (și sistemul de conservare) trebuesc cetite în broşura d-lui Stanciu. Le fel instituția internaţională universitară «International House», cu organizaţia ei admirabilă şi cu spiritul pacific ce o animă.
Sugestia d-lui V.V.S. de a se institui un schimb de studenţi români şi americani, ni se pare dreaptă. Interesantă descrierea insulei serviciilor de emigranţi Ellis Island şi a intransigenţii americane. Cu acidă ironie notează autorul: «Mă gândesc că dacă plăpândul Kant ar trăi şi ar vrea să se stabilească în acest continent, el ar fi respins brutal, cu tot capul lui de geniu, pe motiv că nu are perimetrul toracic reglementar».
Închisorile şi organizarea lor, condamnările la moarte, electrocutările, relaţiuni despre Washington, cu monumentele relicvile lui istorice, cimitirul naţional, Filadelfia, capela românească şi mai apoi bogate şi sugestive date despre presa din America şi mai ales despre New York Times, ca şi atâtea şi atâtea curiozităţi ale vieţii americane le veţi afla sobru, pregnant descrise în lucrarea d-lui V.V. Stanciu.
Trebue, însă, amintit înainte de a termina că d-l V.V. Stanciu, deşi spirit ponderat, nu înregistrează fără de comentar aspectele vieţii americane. Tâlcul acestor lucruri văzute, pilda lor îl interesează neîntrerupt. Dealtminteri viaţa socială, democratismul specific american, acea «civilizaţie de massă» de care vorbeşte Romier, ca şi soarta intelectualului în acest iad al energiei, sunt lucruri cari se pare să-l fi interesat în chip deosebit şi a căror detailată examinare d-sa o promite pentru o lucrare viitoare.
De o actualitate indiscutabilă, lucrarea d-lui V.V. Stanciu iniţiază şi umple un rol simţit în literatura de specialitate. Perpessicius – („Cuvântul”, 16 ianuarie 1928).
Cărți noui
V.V. Stanciu: Altă lume – însemnări dintr’o călătorie în America
D-l V.V. Stanciu e cunoscut mai bine în baroul de Ialomiţa decât în literatură. A condus nu de mult revista literara Brazda şi de curând a dat la iveală o carte, pitorească şi spirituală, de călătorii.
Am mai scris şi altădată: cărţile bune de călătorii lipsesc literaturii noastre. În afară de „Spre Roma” a d-lui N.D. Cocea, nu cunoaştem o lucrare în acest gen meritoasă în româneşte. Cele ce vor mai fi existând sunt sau pretexte pentru consideraţiuni abstracte şi antipatice, sau simple baedecke, inutile.
O carte de călătorii nu e lucru uşor. Oricine poate face o caricatură sau un desen, dar nu oricine poate digera amplu ca o fotografie imaginea pe care trebue s’o reprezinte în cerneală şi tipar fix de 24 litere.
D. V. V. Stanciu, şi-a dat seama de toate dificultăţile. Şi le-a înlăturat cu o îndemânare de literat deprins cu asperităţile şi insuficienţele lucrului studiat. Cartea „Altă lume” (apărută la Curierul Judiciar, 136 pag. 40 lei) este interesantă prin conţinutul ei, ca şi prin formă. Nici o preocupare de stil excesiv preţios, nici o poemă in proză care să obosească interesul. O carte-film este Altă lume.
America Charlestonului, a sgârie norilor, a Democraţiei, a jankeilor cari când se îmbată din sticlele cu eticheta „Lapte” pun picioarele pe masa, se oglindeşte in paginile acestea albe, ca într’o apă liniştită care diformează cu bun gust, ori de câte ori suprafaţa ei este împinsă pe dedesubt de undreaua cozii uniu peşte mic şi roşu, care seamănă cu o glumă delicioasă, dar care e numai un accident optic.
D-l V.V. Stanciu ştie să vadă interesant. Face economie la adjectiv, care de când există scrisul s’a dovedit cel mai mare duşman al substantivului, toate că se acordă cu el în gen şi număr. D-l V.V. Stanciu descompune, analizează, cu ochiu descriptiv, închide întregul la loc şi îşi lasă condeiul să facă o tumbă savantă pe manuscris.
Nu trebue să se înţeleagă că Altă Lume e un buchet de pagini literare. E o carte informativă, onestă, documentată, spirituală.
Este chiar surprinzător că acest autor, pe care-l cunoşteam atât de puţin a ştiut să-şi toarne ştiutul său adunat într’o călătorie pe apa şi pe uscat, într’un spaţiu atât de potrivit, ca formă şi ca economie. Aspectul general al lumii noua, maşinismul, edilitatea, mediul intelectual şi bancher, monumentele, curiozităţile, moravurile… Toate atât de simpatic şi de cald descrise.
Altă lume e o carte americană, scrisă în româneşte. O carte în felul celor de mult timp celebre în vitrinele americane intitulate practic şi amuzant: „Vrei să câştigi atât la porci?”… Convinge, amuză, informează. Romulus Dianu – („Rampa”, 6 februarie 1928).
Recenzii
V.V. Stanciu: „Altă lume”
Netăgăduit că Europa, cu toată vechea ei cultură, cu civilizaţia-i câştigată adesea după grele încercări, în decursul atâtor secole, cu arta ei, care nu-şi găseşte pereche în nici o altă parte a globului, a fost întrecută în multe privinţe de noul continent. Lumea nouă este în realitate tot atât de veche, dacă nu chiar mult mai veche decât Europa. Recentele săpături făcute în America de Sud, cele din Peru, mai ales, a desvăluit ruinele unei bătrâne civilizaţii a Pieilor Roşii, vechii locuitori ai acestei lumi.
Noul continent a fost, aşadar, nou numai pentru Europeni, care l-au descoperit prea târziu şi… din greşală. E nou azi numai dacă e socotit după durata civilizaţiei răsădită aci, după scurtul timp în care a progresat, după forţa proaspătă, după caracterul şi mentalitatea poporului său. Căci altfel, America nu înseamnă decât un conglomerat de naţiuni europene, reprezentată prin cei mai îndrăzneţi fii ai lor, care au adus act energia europeană, cultura şi o parte din sufletul bătrânei Europe.
S’a întâmplat, însă – ca şi în viaţa indivizilor – ca elevul să se înnalțe deasupra maestrului, astfel ca numele celui dintâi să eclipseze pe al celui din urmă. Ba, mai mult, la un moment dat, datorită unei legi comune a progresului, fiul s’a simţit atât de departe de tatăl său, că nu s’au mai putut înţelege.
Acest proces, atât de obicinuit, ce se produce în mic în fiecare familie, s’a produs în mare între cele două lumi. Emanciparea lumii nouă s’a efectuat cu exactitatea şi logica, cu care se desfăşoară în mod constant şi neînlăturabil ruptura între două generaţii.
Amestecul de sânge al locuitorilor din noul continent a fost un fericit prilej de regenerare a rasei, ale cărei calităţi au sporit, în aşa grad decât a dat foc unei schimbări însemnate în structura psihică a naţiunii. Dacă adăugăm la aceasta, condiţiunile noui de viaţă, într’o ţară nouă, vom înţelege şi mai bine că altoiul, astfel operat, a trebuit să grăbească oarecum creşterea pomului, care va da cele mai bune roade.
Comunitatea de aspiraţii, nevoile cari apăsau deopotrivă pe colonişti, vasta întindere a ţării, climatul, atacurile indigenilor, opresiunea stăpânirii europene – iată atâtea greutăţi care au strâns în jurul aceluiaş steag pe toţi nemulţumiţii, împinşi aci de viaţă şi de dorul de libertate. În faţa primejdiei, oamenii îşi uitară naţionalitatea şi credinţele şi-şi întinseră frăţeşte mâinile, plini de încredere în ziua de azi, plini de nădejde în ziua de mâine.
Şi izbânda a venit întreagă, deplină, definitivă. Odată mai mult munca, perseverenţa, unirea şi o voinţă neclintită au biruit puterile naturii şi slăbiciunile omeneşti. Un soare noua răsărit deasupra întinderilor sălbatice, desţelenite de mâna harnică a omului.
În albia râurilor, în pântecele pământului, în pădurile nesfârşite şi virgine, dar mai ales în adâncul sufletului lor, cei dintâi pioneri, porniţi de dincoace de Atlantic, au aflat comori nebănuite. După o muncă uriaşă, faţa noului continent s’a schimbat cu desăvârşire numai în câteva sute de ani.
Pământul făgăduinţeia devenit curând pământul îngăduinţei. Un larg spirit de dreptate şi-a întins protecţiunea asupra tuturor locuitorilor acestei ţări, fără deosebire de naţionalitate, de rit şi de rasă. În câmpul muncii, orice nou venit a găsit loc, a fost ajutat şi respectat. Munca este pentru american singura raţiune a existenţii. Aci nimeni nu se odihneşte, dela cel mai umil lucrător, până la cel mai bogat industriaş.
Miliardarii ce s’au ridicat muncind nu lasă fiilor lor altă moştenire mai de preţ, decât aceia pe care au primit-o şi ei dela părinţi, care au fost poate nişte obscuri emigranţi: munca, adevărata autoare a tuturor bogăţiilor. Copiii bogătaşilor lucrează în fabrici cot la cot cu oricare lucrător, pe care-l iubesc, îl cinstesc şi pe care-l vor oblădui pe viitor, fiindcă-i cunoaşte nevoile şi calităţile şi fiindcă ei înşişi sunt muncitori modeşti.
Altă lume…
Călătorul european nu-şi poate ţinea admiraţia pentru această ţară al minunilor. Pentru Români, America fiind şi mai puţin cunoscută, impresiunea va fi mult mai puternică, iar interesul, poate, mult mai viu, fiindcă, pe aceste meleaguri trăiesc câteva sute de mii de compatrioţi, ale căror inimi bat cu tărie pentru patria îndepărtată.
D. V.V. Stanciu înfăţişează cetitorului cu o deosebită îngrijire aspecte din Statele Unite ale Americei de Nord. Cu o pricepere mai presus, de orice laudă, acest călător, a cărei privire a pătruns in fondul lucrurilor redă cu fidelitate viaţa de dincolo de Ocean.
Cu o surprinzătoare naturaleţă autorul trece dela o scenă amuzantă la o chestiune de ordin social, astfel că tabloul devine din ce în ce mai atrăgător.
Cartea e scrisă într’o limbă armonioasă şi ne facem o plăcută datorie s’o recomandăm călduros cetitorilor români, care vor găsi în ea cea mai plăcută şi instructivă lectură. Constant Străinu – („Dimineaţa”, 16 noiembrie 1928).
Instituţii, oameni şi fapte din America
New-York
–
Pe Broadway
Strada caracteristică a New-Yorkului este desigur Broadway, strada magazinelor, ziarelor, teatrelor, varieteurilor şi cinematografelor. E cea mai mare stradă a celui mai populat oraş din lume.
Seara, cred că este şi cea mai interesantă stradă din lume. Un ocean de reclame luminoase. Un mozaic de becuri. Armonizarea culorilor pentru a fi frapante şi estetice, constitue o ştiinţă specială, care nu este uşoară.
Privesc un mare magazin care e atât de frumos luminat, că pare un decor de feerie. Fiecare firmă îşi strigă numele în luminile becurilor, cari de cari mai seducătoare.
Pe americanul devenit copilul blazat al unei civilizaţii premature, acestea nu-l mai surprind. Privind drept înainte el se duce unde are treabă, cu graba care-i caracterizează toată viaţa.
Pe noul venit însă aceste lumini îl ameţesc ca pe un fluture şi aiurit, nu ştie unde să privească, şi unde să intre mai întâiu. E o năvală de impresii, căreia cu greu rezişti.
Circulația
O circulaţie intensă cum nu e nici în Londra, nici la Paris. Un furnicar de lume, toată grăbită.
Trec femei multe şi frumoase. Nimeni nu le priveşte insistent, nu întoarce capul şi poate nici nu le doreşte. Farmecul european al „acroşării” şi poezia dragostei de o clipă („O toi, que j’eusse aimée”) sunt necunoscute în Noul continent.
Nu se vorbeşte tare, nu se fac gesturi. Nu se râde. Nici măcar un zâmbet. Farnienţii şi epicurianii vieţii, sunt dincolo de ocean. Cu ei a rămas cântecul de urât, ,,de inimă albastră” (americanul o are neagră), acolo a rămas debordanta veselie latină, spumoasa vorbărie a Sudului şi surâsul politeţii Occidentului.
Aici acţiune. Neîntreruptă mişcare. Cortegii de diferite vehicule: tramvaie, autobuze, camioane, maşini, turism, biciclete şi motociclete pe străzi; metrouri (elivators) deasupra străzilor; subwayuri sub pământ; vapoare şi bărci automate pe fluviul Hudson. Pretutindeni tracţiune automată.
În trei săptămâni nu am văzut în New-York nici un cal.
Până şi reglementarea circulaţiei este automată.
Străzile toate sunt paralele şi perpendiculare. În lungul oraşului sunt avenu-urile paralele, în lat sunt străzile (Streets), cari toate au numere. În acest fel străinul se poate lesne orienta. E de ajuns să cunoşti numele avenu-ului şi numărul străzii care îl fac, în punctul ce te interesează. În acest mod, este posibil traficul automat cu lămpi electrice, sistem care se introduce şi la Paris.
Circulaţia se face pe rând: câteva minute în lungul oraşului pe avenu-uri, are câteva minute de a curmezişul străzilor. Când lampioanele verzi după avenu-uri arată că circulaţia vehiculelor e permisă, în acelaş timp lampioanele roşii de pe străzi opresc circulaţia, astfel că accidentul este mai puţin probabil.
„Viața automată”
În prima seară, ieşeam dela o cofetărie, restaurant automat, unde te serveşti singur. În schimbul banilor pe cari îi introduci, ai porţia de mâncare ce o vezi în geamul automatului. Priveam furnicarul de pe străzi şi reflectam asupra maşinismului binefăcător, care însă uneori umileşte pe om, reducându-l la ceva de prisos. Armate de chelneri, înlocuiţi prin automate. În locul falnicului gardist din Europa, care, cu bagheta-i magică, manevrează atâtea vehicule, s’a introdus brutal sistemul de lampioane verzi şi roşii. Aici gardistul e un biet spectator, care sub acoperişul unui zgârie-nori, priveşte scurgerea vehiculelor.
Mă gândeam astfel şi admiram sistemul practic, care reduce personalul de serviciu şi accidentele, când o maşină care venea dintr’o stradă, unde în acel moment circulaţia era oprită, se izbeşte de o altă maşină, care mergea pe Broadway. Ciocnirea n’a avut alte consecinţe decât sfărâmarea unei maşini. Imediat, par’că tot automat, a intervenit gardistul. Calm, dar autoritar, a notat numărul maşinelor de un carnet. A primit dela fiecare şofer mică notiţă şi în două minute, fără scandal şi fără clasicile înjurături dela noi, circulaţia a fost restabilită. V.V. Stanciu – („Dimineaţa”, 22 octombrie 1926).
Instituţii, oameni şi fapte din America
Ellis Island
–
În cartierul chinezesc
Este insula cu aspectul de fortăreaţă în care sunt toate birourile pentru imigranţi. Trecem cu un „ferybot” apa şi intrăm în nişte săli mari, unde în ţarcuri separate cu gratii se introduc emigranţii declasa III.
Aci nenorociţii aşteaptă zile întregi, până ce se îndeplinesc toate formalităţile. Până atunci, ei nu au voe nici măcar să-şi îmbrăţişeze pe cei cari îi aşteaptă. Un sărut printre gratii este maximum de concesiune al autorităţilor inflexibile.
Li se face controlul actelor şi un examen al sănătăţii, foarte sever, pentru a putea păşi pe pământul dolarilor.
Mă gândesc că, dacă plăpândul Kant, ar trăi şi ar vrea sa se stabilească în acest continent, el ar fi respins brutal, pe motiv că nu are perimetrul toracic reglementar.
Pe chestiunea aceasta sunt aşa de intransigenţi, încât nu numai imigranţii, dar chiar călătorii cari vin în America pentru câteva zile, au nevoe de un certificat medical, eliberat din oraşul de plecare, iar dacă pe drum, nenorocirea face să capete vreo boală, sunt întorşi, fără a li se permite măcar debarcarea. Fiecare emigrant trebue să fie cerut de un cetăţean american şi luat pe a lui răspundere. Cei care nu sunt în regulă sunt supuşi aprecierii a trei judecători, numiţi dintre funcţionarii serviciului de imigrare.
Aventurierii
In timp ce primesc explicaţiile necesare, d. Friptu, funcţionar superior în acest serviciu, ne arată un băiat venit din Marsilia, fără paşaport şi fără bilet. Unul din aventurierii atraşi de mirajul dolarilor. Cu prima cursă a aceluiaş vapor, trebuie să fie expediat înapoi.
La compătimirea noastră, d. Friptu ne spune că sunt unii dintre aceştia, iar alţii sunt mai nenorociţi.
— „Vedeţi cele două surori – şi ne arătă două tinere fete, cari se plimbă tăcute într’o sală de aşteptare. Una din ele, al cărui logodnic este în America, a venit chemată de el să se mărite, luând şi pe sora sa. Americanul chemat să-şi recunoască logodnica, a declarat că vrea s’o ia pe cealaltă, care era mai frumoasă. Câte tragedii mute se desfăşoară în sufletele obidite ale acestei turme anonime. Mulţi se aruncă în mare de disperare, dar sunt prinşi imediat.
Sunt atât de nenorociţi sărmanii, că nu au nici măcar norocul să se înece. Sunt pescuiţi şi redaţi cu deasila vieţii”.
În cartierul chinezesc
Cu toate sfaturile de a nu intra în cartierul chinezesc, o vizită aci fiind riscată, totuş curiozitatea birue prudența.
Într’un mic grup, pornim într’o seară, spre mahalaua chinezească.
După vreo oră de mers pe jos începem să vedem figurile simpatice ale reprezentanţilor rasei galbene.
Intrăm pe străzi strâmte şi cotite.
În faţa prăvăliilor, unde se vând obiecte chinezeşti, împletituri, ţesături, coşuri, papetărie, este instalată rasa galbenă, ca o marfă grămădită pe scaune şi pe scări.
O tavernă
Prietenul I. ne conduce într’o casă, care a fost o tavernă desfiinţată de poliţie. Acum ea e transformată în azil de vagabonzi şi adăposteşte pe toţi acei ce n’au unde dormi.
În sala în care intrăm, găsim oameni de toate vârstele, în picioare, în băncile aşezate ca la şcoală. Sub conducerea unui misionar, ei cântă încet, apăsaţi de foame sau de păcate, un cântec trist ce pare imnul mizeriei.
Ni se explică că sunt obişnuitele coruri religioase dinaintea culcării, destinate educaţiei religioase a tuturor acestor oaspeţi, din cari unii doar de o noapte.
În odaia de alături, unde urmează să se culce vagabonzii pe jos, se fuma odată opium. În fund nişte ferestre în zid, înlesneau odinioară fuga fumătorilor, cari după visul dulce al opiului când simţeau realitatea brutală în chipul unui poliţist, evadau prin acele ferestre totdeauna întredeschise.
Ospătărie chineză
Citim afişele ce ni se dau scrise în alfabetul lor, în care fiecare literă e un desen complex şi apoi intrăm într’un local pur chinezesc.
Mâncăm o mâncare gătită cu orez şi servită în loc de furculiţe cu 2 beţişoare, câte o orângeadă fabricată în faţa noastră şi nişte fructe, cari sub o coajă de nucă, ascund un miez cu gustul de stafide.
În timp ce un chinez ne serveşte, un altul, cu un blând surâs lipit de colţul gurii, ne pune o placă la gramofon.
Cu capul plecat pe placa ce se învârteşte, cu ochii lui mici inundaţi de fericire, e cufundat într’o admiraţie împinsă până la extaz.
Muzica aceasta, cu sinuozităţi de triluri, care nouă nu ne spune nimic, pentru el este mai mult decât acest imens oraş, cu toată civilizaţia lui. Ea este puntea de comunicare sufletească, pe care din când în când o aruncă peste Pacific, ca să mai simtă ţara pe care o părăsise. Muzica aceasta care îmi pare fără sens, lui îi şopteşte de copilăria legănată sub un cer mai senin şi-i luminează figuri alunecate în ceața anilor, figuri dragi, pe cari cine ştie de le va mai vedea vreodată.
În New-York simţi nostalgia țării în cari te-ai născut, mai mult decât o oriunde. În acest oraş cosmopolit, în care fiecare cetăţean este, nu fără nici o patrie, cum se zice, ci cu doua patrii: Statele-Unite, patria ospitalieră, care îl hrăneşte, şi apoi țara în care s’a născut şi pe care nu o poate uita, aci îţi dai seama că patrimoniul nu e o ficţiune, ci una din cele mai profunde realităţi. V.V. Stanciu – („Dimineaţa”, 24 octombrie 1926).
Instituţii, oameni şi fapte din America
În câteva muzee
–
International House
Picturile artiştilor americani sunt departe de a suferi comparaţia cu picturile din muzeele europene. Dealtfel nu arta constitue nota caracteristică a Noului Continent. Lipseşte cu totul originalitatea, care nu se vede nici măcar în arhitectură. Într’adevăr, stilul marilor edificii este împrumutat din una sau mai multe ţări ale Europei. Originalitatea stă doar în realizarea mărită a împrumutului.
America e patria marilor proporţii. Aşa de exemplu un colegiu este o casă în stil gotic făcută de zece ori mai mare şi mai solidă decât la noi. Celelalte case obişnuite, inclusiv Zgârie-norii sunt simple şi de o uniformitate exasperantă.
Muzeele
M’am dus să văd muzeul Rohlich, cu care se mândresc americanii. O pictură pentru „mai târziu”, în care nisipul deşertului este redat cu verdele ierbii, şi o zădarnică încercare de a se reprezenta idei prin culori, nu tocmai fericit armonizate. Autorul, rus la origine, care şi-a conservat misticizmul slav, are predilecţii pentru motive biblice.
Unde nu este vorba de artă, muzeele sunt interesante pentru specialişti. Muzeul Societăţii geografice, înfiinţat în 1895, este bine organizat, având tot felul de hărţi începând cu cea mai veche din anul 1452.
La Muzeul Academiei de literatură, a cărui piatră fundamentală a fost pusă de către mareşalul Foch, se găsesc portrete cu autografe şi manuscrise de ale inventatorilor, descoperitorilor, marilor artişti şi literaţi din diferite părţi ale lumii. Alături de manuscriptele lui Benjamin Franklin, Longfelow, se pot vedea portretele semnate de către Marconi, Louis Pasteur, Humboldt, James Watt, Herbert Spencer, Jenner, Napoleon, Robespierre, Chopin, Berlioz şi alţii.
Muzeul Hispanic înfăţişează picturi cu scene şi figuri din Spania, datorite marilor artişti spanioli ca: Joaquin Sarolta Y. Bastide, care imortalizează în mari panouri scenete din viaţa diferitelor provincii spaniole, toate scăldate în abundenta lumină a Sudului şi radiând exuberanţa caracteristică peninsulei iberice, apoi pânze semnate de către Ribera, Velasquez şi Qoya.
Muzeul indian de etnografie, conservă în miniatură o civilizaţie care e pe cale de a dispare. Bărci de trestie şi de coajă de copac, ulcele, vase mari, colibe caracteristice, ţesături asemănătoare cu cele româneşti atât în motive cât şi culori, toate lucrate de acest neam, care-i că se stinge.
Oameni miniaturizaţi şi conservaţi admirabil, graţie unui procedeu pe cât de bizar, pe atât de ingenios. Se scot oasele şi organele interne din omul care trebue păstrat. Se toarnă pe dinăuntru nisip fierbinte amestecat cu substanţe astringente şi pielea se strânge mult micşorându-se toate părţile corpului, însă deopotrivă, astfel că proporţiile rămân aceleaşi. Un om matur, fie cât de înalt, rămâne redus la un omuleţ de mărimea unei păpuşe, păstrându-şi însă admirabil expresia figurii.
International House
Una dintre cele mai minunate realizări a spiritului pacifist de peste ocean este această instituţie destinată a primi studenţi şi studente fără deosebire de rasă, naţionalitate şi religie. Am prilejul să cunosc în de-aproape Internaţional House, fiindcă prin bunăvoinţa d-lui Buttler, rectorul Universităţii Columbia, grupul nostru de intelectuali români a fost găzduit în acest cămin. Nu putea fi ales un loc mai bun pentru ca străinii să se poată convinge că, alături de preocupări de ordin material, uneori meschine, sunt şi superioare năzuinţi care frământă poporul american.
Pe malul Hudsonului, pe Riverside drive, strada cea mai liniştită şi mai curată din New-York, peste drum de monumentul mormântului generalului Grant, unde citeşti inscripţia: „Let us have peace” (pe româneşte „pentru a avea pacea”),se ridică parcă spre a confirma aceste cuvinte, clădirea impunătoare pe poarta căreia scrie „That Brother hood may prevail”, adică „fie ca fraternitatea să se înfăptuiască”.
Este căminul clubului „Intercollegiate Cosmopolitan”, ai cărui membri reprezintă toate religiile, naţiunile şi rasele. La acest cămin, orice student sau studentă, fără nici o distincţie, în schimbul unei modeste sume, găseşte locuinţă şi mâncare. Camera pe care o ocup fusese înainte a unui Australian. O încăpere de o curăţenie uimitoare, cu o mobilă confortabilă, dar sobră: un pat, un mic birou, o garderobă şi un dulap în forma unui scrin românesc. La câţiva paşi, duşul cald şi rece, care se poate avea la orice oră din zi şi noapte.
Vecinii mei sunt, în dreapta un negru şi în stânga, un japonez. Mă întâlnesc cu ei dimineaţa în sala de duşuri, care este o pitorească expoziţie de epiderme divers pigmentate.
În sala de mâncare ne așteaptă altă surpriză. Majoritatea studenţilor se servesc singuri, fiindcă în America, principiul este că fiecare se serveşte singur. Însuşi preşedintele Statelor Unite când călătoreşte, îşi duce singur valiza. Pentru a înlesni însă serviciul la mese există câţiva studenţi care muncesc în orele de masă, pentru a avea în schimb gratuitatea mâncării.
În Noul Continent orice muncă onorează. În mod excepţional noi, europeni cu alte moravuri, suntem serviţi tot de către studenţi. La o masă vecină serveşte un chinez. La alta de vis-à-vis, un sârb, iar la masa mea un ungur, doctor în litere dela Budapesta şi dela Paris. Mă impresionează acest fapt, ca miare importanţa lui, însemnează abolirea unei duble prejudecăţi: socială şi naţională. Intelectualul de două ori doctor, ne aduce fripturile pe farfurie şi face această muncă cu buna dispoziţie cu care ar fi tradus din Petőffi. Şi apoi, el ungur, în această casă internaţională, îşi extirpase şovinismul caracteristic neamului lui, fiindcă a primit rolul de a servi câţiva presupuşi duşmani ai naţiei sale. După masă vorbesc cu el. Rolul de chelner fiind terminat, îşi începe pe acel de intelectual care îl prinde mai bine. E foarte simpatic şi inteligent. Îmi spune că a venit în New-York să înveţe limba engleză şi să se iniţieze în metodele de învăţământ american. Peste o lună trebue să se reîntoarcă în ţara lui. Îmi mărturiseşte părerea lui de rău că voind să vie în România, ca să ne cunoască ţara, autorităţile noastre consulare i-au refuzat viza, pe motive pe care el nu le înţelesese bine şi pe care eu cred că nici autorităţile respective nu le cunoşteau. V.V. Stanciu – („Dimineaţa”, 24 octombrie 1926).
Instituţii, oameni şi fapte din America
Un sgârăe nor – În „Subway”
Ea este proprietatea d-lui Woolworth, care şi-a făcut averea la magazine în care cel mai scump obiect costa 10 cenţi. Holuri imense cu minunate mozaicuri pe pereţi, unde sute de firme suportă numele grele ale sutelor de birouri, situate toate în această clădire. Un lift încăpător ridică 30 de persoane odată. Număr etajele: la al 57-lea, ascensorul ne lasă. Urcăm cele trei etaje ale turnului pe o scară. După veranda circulară deasupra celor 60 de etaje, se vede întreg orașul. O mare de clădiri toate la fel ale căror catarguri ascuţite spintecă norii. Un aer greu încărcat cu fumul atâtor fabrici ne sufocă. New-Yorkul are forma unui triungiu, ridicat pa insula cu aceeaşi formă: Manhattan, care se zice că ar fi fost cumpărată odinioară dela indieni, în schimbul câtorva coliere pentru femei.
Această insulă a devenit numai în două secole cel mai popular oraş şi cel mai industrial centru din lume. Vârful triunghiului insular este la Ocean iar cele două laturi sunt Fluviul Hudson şi coasta statului New Jersey.
Vapoare vin şi se duc în Europa; numeroase vase aşteaptă ancorate la ţărm. Se vede promiţătoarea statuie a libertăţii şi înfricoşătoarea insulă Ellis Island. Pe malul lui „East river” mai multe insule, cu aspect sumbru faţă de ţărmii înfloritori ai statului New Jersey. Unul din cele mai mari poduri leagă New-Yorkul cu Brooklyn, odinioară o mahala, astăzi an oraș mai simpatic decât New-Yorkul. Partea caracteristică a orașului New-York este vechea cetate cum se zice azi, situată în vârful insulei Manhattan. Aici sunt cele mai vechi străzi și aici este patria sgârie-norilor.
Drepte, uniforme, înşirate la rând cu multă disciplină par a fi uriaşi soldaţi de fier cu suliţele ridicate, într’o cruciadă contra văzduhului.
Aceste imense edificii dacă sunt departe de adevărata artă, sunt însă adevărate minuni realizate în arta de a construi. În acest cartier bancar, industrial şi comercial, unde este inima finanţei lumii (după război, centrul de gravitaţie al Lumii economice fiind New-Yorkul). Oraşul care nu se putea extinde, din cauza suprafeţii mici a insulei, era fatal să se ridice. Terenul stâncos, sortit să devie o solidă temelie a înlesnit expansiunea în înălţime. Aşa se explică puzderia de zgârie-nori, caracteristici nu Americei, ci doar New-Yorkului, şi cari nu sunt un capriciu de construcţie, ci concretizarea spiritului practic american, care a rezolvat ingenios problema capitală a necesităţii de a trăi.
Subway-ul este metroul american care aleargă nebuneşte pe sub pământ. E cel mai democrat mijloc de locomoţiune. În schimbul unei piese de 10 cenţi pe care o arunci într’un automat, călătoreşti pe o distanţă de 20 kilometri. La fiecare patru sau şase blocuri (străzi), coborând pe peronul staţiilor, poţi găsi subway-ul. Din minut în minut, trece câte un tren care nu opreşte decât câteva secunde. Năvală, înghesuială, busculadă. Fum greu şi înnecăcios. Se urcă cei mai grăbiţi şi mai tari. Cetăţeanul se împinge şi dă la o parte pe oricine, fie chiar femei, pentru a nu pierde un minut măcar din timpul lui care se poate transforma în dolari. Americanul dispreţueşte politeţa atunci când ea îi contrazice interesul. În această civilizaţie, care aici a pătruns şi sub pământ, simţi mai mult decât oriunde palpitaţiile grăbite ale inimii, noului continent, care este New-Yorkul.
Trenurile sosesc unul după altul, cu precizia, unui ceasornic.
Nu se cunosc întârzieri şi aflu că, de foarte mult timp nu mai sunt accidente, ceia ce mă miră mult pe mine – cetăţeanul venit din patria accidentelor de cale ferată.
Albi, numeri şi galbeni, miliardari şi imigranţi, femei elegante şi simple lucrătoare, toate contrastele se pipăia pentru câteva minute în acest infernal tren sobolesc.
Între orele, şase şi şapte armate de muncitori, lucrători din fabrici şi funcţionari din diverse instituţii, asaltează vagoanele. E timpul sub-waijurilor cari, unele după alteia, ca nişte veritabile artere pompează mulţimile spre periferie pentru a descongestiona măcar până a doua zi dimineaţă oraşul-uzină. Este ora în care e greu să cucereşti un loc. Femei frumoase în picioare lângă bărbaţi cari cască pe scaune. Frunţi curate de griji. Ochi obosiţi, cari privesc doar înainte. Figuri crispate îu spaimurile unei munci fără armistiţii. Par’că mi-e frică de această sumbră viaţă socială, să nu mă prindă în uriaşu-i angrenaj. V.V. Stanciu – („Dimineaţa”, 29 octombrie 1926).
Instituții, oameni și fapte din America
Columbia University
Pe douăsprezece străzi lungime şi patru lăţime se ridică construcţiile în piatră cărămizie, care formează vestita universitate a Columbiei.
Un întreg cartier universitar! Suntem primiţi de d. John Gerig, profesor de limbi romanice un mare prieten al ţării noastre. La intrarea universităţii, în faţa unor stâlpi corintieni, „alma mater”, impunătoare statue, ne întâmpină cu braţele deschise. Intrăm prin mari coridoare, urcăm scări şi străbatem veritabile cetăţi de cărţi, bibliotecile diferitelor specialităţi.
Universitatea Columbiei, se compune din: Columbia University, propria zisă, cu toate facultăţile pentru băeţi, Barnard College, colegiu pentru fete, Teachers College, un fel de seminar pedagogic pentru pregătirea profesorilor, Columbia University Extension, apoi facultatea de presă, şcoala de mine, şcoala de medicină cu clinici speciale, facultatea teologică zisă „Union Teological Seminary”, căminuri de studenţi şi studente, cantine şi terenuri sportive. Suntem conduşi de către d. profesor Gerig şi de d-şoara Ipcar, profesoară venită din România, care a tradus în englezeşte basmele lui Ispirescu.
Pretutindeni săli spaţioase, mobilier confortabil. Facultatea de ştiinţe cu laboratorii, facultatea de drept pe frontispiciul căreia citesc celebra definiţie a dreptului: „Jus est ars boni et aequi”, facultatea de litere cu muzee caracteristice spiritului american. Învăţământul e dominat de metoda practică a concretizării. Diferitele epoci istorice, sunt redate în tablouri – evoluţia teatrului se poate învăţa privind sculpturile care înfăţişează în miniatură toate tipurile de teatru, începând cu cel grec. Lângă facultatea de filozofie se găseşte biserica universităţii, pe care este scris: „pro ecclesia Dei”. Americanii totdeauna practici, au făcut o singură biserică pentru toţi studenţii. În acelaş locaş, al aceluiaş Dumnezeu, se oficiază pe rând slujbele tuturor religiilor. Casa Domnului se transformă pe rând, după nevoie, în biserică protestantă, catolică, ortodoxă, sinagogă, moschee, pagodă şi templu budist. Este în aceasta, pe lângă nota de practicism incontestabil şi o superioară înţelegere a acelei unităţi supreme, care constitue esenţa comună a tuturor religiilor în variatele ei manifestări.
Intrăm într’o sală de recepţie a Universităţii, în care sunt păstrate trofeele şcolii, unde sunt plăci cari imortalizează în litere de aur numele studenţilor merituoşi şi al donatorilor generoşi.
Interesantă şi caracteristică este organizarea universităţilor în America. Acestea nu sunt nici înfiinţate şi nici conduse de stat. Iniţiativei private, atât de puternică în noul continent, i se datoreşte şi existenţa lor. Statul nu are nici un amestec. Organizaţii particulare, zise „frăţii” într’o traducere liberă – cari pe lângă latura mistică au şi pe cea practică – strâng un fond, care uneori poate fi depus de către o singură persoană, construiesc un mare edificiu, angajează profesori şi înfiinţează Universitatea…
Studenţii ieşiţi de pe băncile acestor instituţii, continuă să se intereseze de universitate şi după ce s’au aruncat în vâltoarea vieţii sociale. Fondurile colectate dela foştii studenţi, sunt considerabile. La festivităţi vezi oameni cu părul albit de viaţa tragic de serioasă a noului continent care rup câteva ore muncii lor mereu febrile, pentru ca alături de generaţiile tinere, să mai regăsească ceva din atmosfera senină şi caldă de odinioară. Aceste originale pelerinagii, sunt sincere omagii aduse înaltelor instituţii de cultură de peste ocean, în care democraţia şi umanitatea sunt realităţi. Există astfel o frumoasă şi utilă solidaritate în timp între diferitele generaţii. În asemenea condiţii şi cu această concepţie universitatea devine o adevărată „alma
Instituţii, oameni şi fapte din America
La Mount Vernon
Cu un auto cars, precum spre Mount Vernon să vedem casa în care a trăit şi murit Washington.
În drum, oprim în Alexandria un vechi orăşel (cu 30.000 locuitori.)
Intrăm în biserica în care se închina Washington. O biserică protestantă cât se poate de simplă.
Scaunul fostului preşedinte este însemnat cu o placă pe care-i este scris numele.
Vizităm „loja masonică”, unde ca într’un muzeu se conservă cu multă religiozitate obiectele lui Washington.
Ceasornicul care a stat în momentul când el a murit, a rămas de atunci încremenit, la ora 10,20. Paharele cu cari a băut răposatul sunt variate și multe. (Pe vremea aceia alcoolul nu era prohibit.)
Îi vedem mănuşile – se zice că generalul nu avea obiceiul să dea mâna goală – şi un portret dintre puţinele pictate. De aceia s’a oferit pe acest tablou suma fantastică de 500.000 dolari adică în depreciata noastră valută una sută milioane lei.
Mount Vernon
Ajungem la Mount Vernon. Casa lui Washington este de o simplitate impresionantă. Cuibărită în liniştea de ţară a unui domeniu de 500 pogoane a devenit muzeu național. Pelerinajiile de pioşi admiratori şi străini curioşi nu mai contenesc. Registrul dela intrare a numărat astăzi până la ora 5, două mii de vizitatori.
Imobilul aparţine acum unei societăţi de binefacere care realizează un frumos venit numai din prețul de intrare.
În marele parc care înconjoară casa, văd locul unde a fost mormântul lui Washington. Se află lângă fluviul Potomac, chiar în faţa caselor.
Soţia îndurerată privia mereu mormântul din camera sa, dela o fereastră, rămasă de atunci mereu deschisă. Washington a crezut că fluviul revărsându-se îi va surpa mormântul. De aceia şi-a exprimat dorinţa, prin testament ca să i se facă mormântul într’alt loc ales de el. Acest mormânt este din anul 1830, făcut după indicaţia şi din materialele specificate de defunct, care avea cunoştinţe de inginerie.
Intrăm în casa în care a locuit primul președinte al republicii. O căsuţă modestă şi un mobilier de o sobrietate care uimeşte. Camerile au rămas mobilate cum erau odată. Un salonaş simpatic de moşier econom.
Camera d-nei Washington în alb.
Odaia de dormit a lui Washington compusă dintr’un pat, scoarţă, oglindă, un scrin, un portret şi o ladă de campanie pe care scrie 1775.
Washington și Lafayette
Trecem prin camera lui Lafayette şi dăm de o cheie istorică, dela o cameră a închisorii Basilia cheia dată dar lui Washington de către Lafayette. Relaţiile dintre cei doi mari oameni au fost dintre cele mai cordiale, şi apoi după despărţirea lor s’au continuat prin o corespondenţă impresionantă.
Cred că nu e lipsită de interes o spicuire din aceste scrisori.
După ce Lafayette s’a întors în Franţa, de aici din Mount Vernon, Washington, care se retrăgea într’o viaţă particulară, tratatul fiind semnat, scria în 1 Fevruarie 1784 bunului său prieten următoarele:
„În sfârşit, scumpul meu marchiz, acum sunt un simplu cetăţean pe malurile Potomacului şi, la umbra viţii şi smochinului, la adăpost de sgomotul lagărelor și agitațiilor vieții publice, mă mulțumesc cu aceste plăceri liniștite pe cari le înțeleg foarte puțin atât soldatul mereu în goană după renume, cât și bărbatul de stat care-și consacră zilele sale agitate şi nopţile fără de somn proiectelor pentru mărirea naţiunii sale şi ruina altora ca şi cum acest glob nu ar ajunge tuturor”…
Când vorbia cu Lafayette, generalul sever devenea afectuos, chiar emotiv.
După o vizită pe care fostul tovarăș de arme i-a făcut-o, Washington îi scria (8 dec.1784):
„În momentul separării noastre, pe drum în cursul călătoriei și mereu de atunci, ara simţit cât erau de mari afecţiunea, respectul şi prietenia pe care timpul, o strânsă uniune şi meritele dumitale mi le-au inspirat.
Mă întreb adesea, în timp ce trăsurile noastre se depărtau, dacă te-am văzut pentru ultima oară şi, cu toată dorinţa mea de a zice nu, temerile mele răspundeau: da.
Îmi amintem de zilele tinereţii şi constatam că ele fugise de mult pentru a nu mai reveni, că acum coborau colina pentru care dădusem 52 ani ca s’o urc, şi că, deşi favoriza de o bună constituţie fizică, aparţineam totuşi unei familii cu vieţi scurte şi puteam să mă aştept ca să-mi întâlnesc curând, părinţii, în mormânt. Aceste gânduri îngroşau umbrele şi alunecând tabloul, micşorau în ochii mei şansele de a te vedea.
Dar, nu mai voi plânge; am trăit”.
Scrisoarea aceasta a fost îmbibată de presimțiri. Într’adevăr pentru ultima oară şi-a văzut bunul prieten, pe acel nobil ambasador care adusese în America ideile mari de egalitate şi libertate, pentru a se reîntoarce în Franţa cu ştiinţa de a le înfăptui.
La 14 decembrie 1799, Washington murea ca simplu fermier – în căsuța-i dela Mount Vernon – rămasă sanctuarul celebrităţii sale.
Respectul şi recunoştinţa americanilor pentru Washington au produs un adevărat cult.
Henry Lee îl caracterizează astfel:
„Primul în răsboi, timp de pace şi primul în inima compatrioţilor săi”.
În sânul capitalei care-i va perpetua mereu numele pe țărmul Potomacului, se ridică o coloană simplă, dar înaltă și cu frumoase proporții care domină în spațiu aşa cum memoria lui Washington domină în timp. Despre aceasta, d. Buttler, preşedintele universităţii Columbia, scrie astfel: „Coloana a fost ridicată în acest loc de către autoritatea publică pentru a marca şi simboliza atât cât pietrele sale vor rezista asalturilor timpului, locul unic pe care Washington îl va ţine în veci, în istoria St. Unite ale Americii”. V.V. Stanciu – („Dimineaţa”, 14 noiembrie 1926).
responsivevoice
