Marius TEJA ■
În prima pagină a săptămânalului „Farul Constanței. Ḑiar oficial al județului Constanța” din 18 ianuarie 1881, a fost publicată prima parte din Espunere generală a situațiunii județului Constanța. Dare de semă făcută Consiliului Județean în ḍiua de 18 Ianuariu 1881 de către D. Prefect al Județului.
Raportul primului prefect al județului Constanța, Remus Opreanu (1878-1881), prezentat în fața primului Consiliu Județean Constanța, ales la 22 noiembrie 1880, menționa la început starea deplorabilă a localităților județului la preluarea sa, în noiembrie 1878, de către autoritățile române de la administrația de ocupație muscălească (mai 1877 – noiembrie 1878), structura demografică a județului și întoarcerea emigranților musulmani.
„(…) Pentru aceea mă simt obligat a vă espune, în general, situațiunea în care s-a aflat județul de la 23 Novembre 1878, data memorabilă a anexării Dobrogii la România până astă ḍi. (…)
Când am venit, o mare parte a județului era acoperită de ruine. Sate bogate și prospere altă dată dispăruseră seu nu mai rămăseseră dintr`însele de cât ziduri dărîmate. Ce erau: Agâr Ahmet, Sarai, Muslu, Șiriu, Capugi, Curagea Cartal, Terzichioi, Satișchioi, Boascic, Erchesik, Baltagi, Caramurat, Canara, Anadalkioi, Murfatlar, spre nordul liniei ferate [Constanța-Cernavodă], Ilanik, Hoscadin, Daulikioi, Derechioi, Armuten pe frontieră [cu Bulgaria], Tusla, Mahmut Cuius, Idris Cuius, Cacemac, Mulceova, Talașman etc. mai în centrul județului ca să numesc de cât satele mai importante? Grămezi de ruine. Câmpurile, asemenea, în cea mai mare parte pustii. Ce erau Mangalia, Megidie, Hirsova, Constanța chiar cu cuartierele ocupate altă data de populațiunea mahometană? Sciți toți căci urmele unui timp plin de nenorociri nu s`au șters încă cu desăvârșire. Teatrul ultimului resbel nu fusese în Dobrogea. Lupte mari nu s`au dat în aceste locuri. Dar urele și pasiunile de tot felul se deslănțuiseră. Aurotitate care să pună frîu reului nu era. Dar mai este autoritate legală când urei este dat cuvântul? Setea de resbunare, aviditatea fieroasă a câștigului cu ori ce preț, fanatismul superstițios produsese acea stare de lucruri care, încă de la primii pași, ne impuneau imensă grijă și uă excesivă responsabilitate.
Nu era însă numai atât. Ordinea publică era forte zdruncinată. Administrațiunea armatei ruse de ocupație ce am găsit pe acest teritoriu, în ajun de a se retrage, nu purtase grija de ajuns de vieța și averea locuitorilor. Bande de tâlhari cutreerau județul. Prin sate spaima era la culme. Crime oribile se comiteau seu se pregăteau a se comite. D`abia ne instalaserăm și cete numerose locuitori veneau și nu ne cereau, dar ne implorau cu lacrimi siguranța vieții cel puțin. Furtișagurile de vite se efectuau ḍiua fără nici o temere. Câte vite mai rămăseseră din resbel, tâlharii se duceau armați în bande și le luau de unde le găseau ca avere proprie a lor. Forță publică organisată pentru a face să se respecte, conform legii naturale, vieța și averea, nu se vedea. Fie-căre era lăsat, în sate, soartei și propriilor sale mijloace de apărare. Dar ceste mijloace erau nule. Populațiunea mahometană, mai cu seamă, câtă nu fugise seu se întorsese în urma păcii, era fără curagiu, fără moral, părăsită destinului ei, destin, care, atunci, era plin de ḍile negre pentru dânsa.
Resbelul ruinase aprope cu desăvârșire populațiunea turcă; celei tătare îi lăsase forte puțin, iar dintre satele române, multe, ca Rasova, Vlahkioi, Aliman vedeau revenind timpul liniștit al muncii foră o vită în bătătură. De aceea toți au veḍut – lucru ce am constatat cu mândrie patriotică – cu mulțumirea sosirea românilor. De aceia am găsit în tote clasele populațiunii acel concurs simpatic și leal ce a înlesnit în cel mai mare grad acțiunea noastră.
(…)
Puțin trecu dupe înființarea autorității române în Dobrogea și emigrații din causa resbelului începură a se întoarce în numer considerabil. Erau lipsiți de veri ce mijloace. La mare parte le lipsea pâinea chiar. Caritatea publică nu fu nepăsătoare la atâtea suferințe. Acei omeni fuseseră altă dată agricultori onești și muncitori. Găsiră mila bine-făcătoare. Găsiră și creditul. Pe lângă acesta, Guvernul cu o deosebită solicitudine le veni în ajutor. Sume importante de bani li se puse la disposițiune și pentru întâmpinarea primelor necesități și pentru a cumpăra ca de sămânță. Ajutorele erau de fiecare ḍi. Grația unui concurs zelos și unei îngrijiri părinteșci acele nenorocite familii `și regăsiră căminele, `și reconstruiră casele și cu încetul fură în posițiune de a`și relua vechea profesiune. Luându-se după exemplul compatrioților lor creștini și musulmani care nu plecaseră, emigrații întorși se puseră cu ardore pe lucru. Mare parte a satelor distruse se reînființaseră. Câmpurile pustii trei ani în șir se redau recoltei.
(…)
La începutul anului trecut data ultimelor statistice, numărul total al locuitorilor județului era de 64.902 suflete împărțiți: Orașiul Constanța 5.454 , Plasa [ocolul] Constanța 6.385, Plasa Mangalia 12.433, Plasa Hirsova 8.825, Plasa Megidia 11.493, Plasa Silistra Nouă 20.312, total 64.902.
Despre rasele [naționalitățile] la cari aparțin acești locuitori, se impart: Români 14.884, Turci 14.947, Tătari 22.584, Bulgari 8.429, Greci 2.607, Armeni 295, Israeiliți lehi [Lehia=Polonia] 395, Israeliți spanioli și caraimi 73, Lipoveni 322, Germani 116, total 64.652, diferite naționalități 250, total 54.902.
Numărul acestei populații a județului nu mai este exact astă ḍi. după un an de la data când s`a constatat. Întoarcerea emigraților a continuat. (…) În locul unuia care plecă putem stabili că cinci ḍeci se întorc. După calculele noastre, cel puțin âncă 5.000 de musulmani s-au întors la căminele lor anul trecut. (…)”
În pagina 1 a săptămânalului constănțean „Gazeta Dobrogei” din 27 februarie 1894 (nr. 365), apărea prima parte a articolului Elementul românesc în Dobrogea, care începea curezistența culturală a românilor în fața situației social-economice dificile din timpul regimului otoman.
„Sunt 15 de ani de când Dobrogea a reintrat sub stăpânirea noastră. Consecințele resboiului în mare parte o lăsase pustie. Orașele, orășelel și satele ce rămăsese în ființă după resbel, presentau un caracter aproape selbatic. Semnele culturei și civilisațiunei moderne nu se vedeau nicăieri. Pretutindeni ochiul observatorului serios nu întîlnea de cât o priveliște tristă datorită indiferenței și apatiei dominațiunii musulmane, sub jugul căreia a gemut atâtea veacuri. Elementul românesc local ce `și mai conservase ființa, cu tote miseriile veacurilor trecute, până la reîncorporarea ei cu țara mumă, era aruncat ca pulberea de vânt prin găuri și văgăuni, unde nevoia `l înpinsese a se retrage, spre a fi mai puțin expus la urgia elementelor barbare de care era copleșit și a`și găsi un asil de scăpare la ceasuri de grele încercări, care se repetau destul de des. Puțini coloniști români, ce se stabilise în această provinciei pe timpul dominațiunii musulmane, înpinși de diferite împrejurări, și-au ales locuri de stabilire printre acei de un neam și sânge cu ei. Miseriile la care erau expuși, contact cu un popor, pe atât de tembel și de nesimțitor, au causat atât elementului românesc local, cât și puținilor coloniști români, pierderi imense în respectul caracterului național și le-au pipernicit, în mod simțitor, vigoarea străbună. Influența împrejurărilor au introdus în obiceiurile lor atâtea barbarisme, că trebuie să trăieșci mult în mijlocul lor ca să admiți că mai esistă caracterul obiceiurilor străbune. Dacă n`ar fi auḍit dulcele accente ale limbei româneșci, remasă încă în piciore, cu totă aglomerați de termeni streini, ce în lipsa unei culturi pur naționale, a trebuit să`și însușească; dacă n`ar fi ținut compt de devotamentul lor în păstrarea credinților religiose strămoșeșci, n`ai fi fost în stare a admite că românismul lor la acea epocă mai da semne de viață la această provincie atât de mult încercată. (…)”
[/responsivevoice]
