Luigi FRIGIOIU ■
În zilele de vară, și nu numai, Centrul Multicultural Jean Constantin din Constanța, condus de Laura Stroe, poate fi un refugiu răcoros. Mai ales, dacă e vorba de avanpremiera filmului “Fjord”, programată pe 13 iunie – ora 19. Pelicula regizorului-scenarist Cristian Mungiu a câștigat “Palme d’Or” la Festivalului de Film de la Cannes. Premiul reprezintă al doilea trofeu suprem obținut de Mungiu, după succesul din 2007 cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Premiera absolută a avut loc pe 18 mai 2026, la Cannes, unde echipa câștigătoare a fost ovaționată timp de 10 minute. În România, avanpremierele au generat un interes uriaș și au umplut cinematografele.
Pe ecran e reprodus artistic mediatizatul caz al familiei româno-norvegiene Bodnariu. Rolurile principale sunt interpretate de actorul româno-american Sebastian Stan (Mihai) și de actrița norvegiancă Renate Reinsve (Lisbet). E vorba de o dezbatere despre propriile convingeri, unde se prezintă ciocnirea valorilor tradiționale est-europene cu sistemul social din țările nordice.
Mihai Gheorghiu (un tată român) și Lisbet (soția sa norvegiancă) se mută împreună cu cei 5 copii ai lor într-un sătuc izolat lângă un fiord norvegian. Cuplul româno-norvegian încearcă să-și construiască o viață liniștită: Mihai e angajat în departamentul IT al unei companii, iar Lisbet își împarte timpul între casă și un azil de bătrâni. Se împrietenesc cu vecinii lor, soții Mia și Mats Halberg – directorul școlii unde sunt înscriși copiii familiei Gheorghiu.
Cu credință creștină, soții Gheorghiu au un univers bazat pe reguli clare și o existență neinfluențată de lumea digitală. Copiii n-au acces la rețele sociale într-un mediu unde credința e prezentă în toate aspectele vieții.
De cealaltă parte, Noora, fata soților Halberg, e rebelă și răsfățată. Strictețea părinților nu o sperie și trece ușor cuvântul lor. În ciuda diferențelor de educație, Noora, Elia și Emmanuel – cei doi copii mai mari ai familiei Gheorghiu – se împrietenesc. Noora le împrumută telefonul, ascultă cu ei muzică, îi provoacă să descopere o lume diferită. Inocența și curiozitatea față de nou le oferă posibilitatea de a-și accepta diferențele și puterea de a jongla cu „ispita” fără pierderea controlului. La rândul lor, Elia și Emmanuel îi oferă Noorei un mod de viață neînțeles deplin pe care, însă, îl respectă. Pe parcurs, cei trei adolescenți au problemele vârstei, însă, își găsesc mereu drumul unul spre celălalt, până la despărțirea finală.
Dacă copiii își acceptă reciproc diferențele, adulții eșuează constant în această încercare. Diferențele culturale de educație și mentalitate deschid un conflict major cu autoritățile locale și cu sistemul judiciar de protecție a copilului din Norvegia Sistemul de educație ce implică și noțiunea de pedeapsă e văzut ca formă de abuz în statul norvegian, noul lor domiciliu. Mihai mărturisește că le mai dă o palmă la fund copiilor când nu sunt cuminți. Poate e o trăsătură românească pe care unii străini n-o înțeleg în totalitate. Evident, nu e în regulă să pedepsim copiii prin lovituri sau gesturi fizice. Nicidecum. Dar, în același timp, o palmă la fund sau o dojană cu voce ridicată pentru o greșeală semnificativă nu trebuie privite ca abuz în adevăratul sens al cuvântului. Întrebarea e: unde se află granița dintre disciplină și violență? Iar răspunsul diferă de la o cultură la alta.
După o avalanșă de zăpadă inspirat filmată, pornește avalanșa problemelor pentru familia româno-norvegiană. Profesoara de sport observă vânătăi pe gâtul Eliei (adolescenta urma cursuri de lupte unde te puteai lovi cu ușurință). Apoi, un reprezentant al școlii aude o discuție între Elia și Emmanuel: mama lor i-a muștruluit după ce erau să verse apă fiartă pe bebelușul familiei. Evenimentele conduc la reținerea lui Mihai de poliția norvegiană și la luarea în custodie a celor mici. Într-o secvență de impact, reprezentanta Protecției Copilului îi comunică lui Lisbet că statul îi va lua copiii. Scenă dureroasă e lipsită de emoții vizibile sau discursuri patetice. Suferința e ținută în frâu cu teama că orice gest ar putea înrăutăți situația. În fundal, steagul Norvegiei flutură ostentativ la fereastră, ca simbol al unei puteri instituționale ce distruge complet intimitatea familiei. Instituție independentă, Protecția Copilului ajunge să joace rolul unui personaj de sine stătător. Familia Gheorghiu e privită cu suspiciune: fiecare gest și fiecare convingere religioasă sunt analizate cu o atenție excesivă și interpretate tendențios. Se succed mai multe episoade în care credința familiei atrage atenția autorităților. La un curs despre identitatea de gen, o elevă de gimnaziu mărturisește că e lesbiană, iar Elia răspunde că homosexualitatea poate fi un păcat din perspectivă religioasă. Comentariul ei, interpretat drept o posibilă intoleranță, ridică noi semne de întrebare asupra mediului familial. Credința devine suspiciune și în altă scenă, când Lisbet oferă o Biblie de buzunar unei femei ce tocmai își pierduse mama. Încercarea sinceră de a aduce alinare e interpretat de autorități drept o formă de prozelitism. După lupte în instanță, cursuri de parenting și „intervenții” ale statului român, reprezentat de Samuel (Adrian Titieni) și Dan (Alin Panc), cei cinci copii se întorc în sânul familiei. Împreună, urcă pe feribot, lasă în urmă gerul din aer și din suflet cu care i-a întâmpinat Norvegia și se întorc în România.
La o altă reflecție în „Fjord”, te duce Åke, bunicul Noorei. Bătrânul, văduv și imobilizat într-un scaun cu rotile după un AVC, își pierde treptat dorința de a trăi. Destinul său ridică întrebări despre demnitate și dreptul individului de a-și decide propria existență. Povestea secundară completează ideea centrală: conflictul valorilor personale cu normele societății.
Sebastian Stan și mama sa au plecat peste graniță imediat după 1990. El avea doar 8 ani, iar mama, Georgeta Orlovski, era profesoară de pian la Liceul de muzică din Constanța. Cu talent și muncă, Sebastian Stan și-a construit o carieră în SUA, fără să uite, niciodată, de unde a plecat. În Fjord, realizează, cu exactitate, un personaj complex și credibil. Complexitatea vine din tensiunea interioară apăsătoare ce nu poate fi exprimată. Mihai pare uneori pasiv, neputincios, fiind prins într-o situație limită. Instinctele sale firești sunt exact gesturile nepermise. Orice izbucnire impulsivă, orice cuvânt spus la nervi poate fi o confirmare a acuzațiilor și ar prelungi separarea de copii. Când cei din jur îl analizează și îi pun sub semnul întrebării capacitatea de a fi părinte, în interiorul său are loc un adevărat război emoțional. Din care Mihai Gheorghiu iese învingător.
Partenera sa, Renate Reinsve îl secondează cu brio jucând un personaj rezervat și impenetrabil. Lisbet își exprimă rareori emoțiile direct, preferând o atitudine controlată și în cele mai dificile momente.
Spectaculoasele cadrele naturale sunt de o calitate excelentă. Filmarea e simplă, prim-planul fiind ocupat de personaje și dilemele lor morale. „Fjord” a pus România pe harta cinematografiei internaționale. Este un film despre convingeri. Despre momentul când oameni de bună-credință priveasc aceeași situație și văd realități complet diferite. Regizorul-scenarist nu tranșează disputa, ci lasă spectatorul să pună limita între compasiune, libertate religioasă și influență negativă. Cristian Mungiu nu decide în locul nostru, ne cere doar să ne punem întrebări. Și, odată ce începem să le punem, efectul e asemănător unei avalanșe din fiordurile norvegiene: greu de oprit.
Spectatorii din Centrul Jean Constantin au părăsit sala într-o tăcere absolută care spunea mai mult decât orice discurs final.
