Paloma PETRESCU ■
Motto: Tehnologia ne apropie de cei de departe, dar ne îndepărteză de cei de lângă noi.
Priviți în jur. Mulți oameni merg pe stradă cu ochii în ecranul telefonului. În metrou, tramvai sau alte mijloace de transport, aproape fiecare om are telefonul în mână. Unii scriu mesaje, alții citesc știri, urmăresc videoclipuri sau derulează rețelele sociale. Uneori ascultă muzică sau podcast-uri fără să utilizeze căști. Din când în când, cineva zâmbește. Dar zâmbetul nu este pentru omul care stă alături, ci pentru ceva apărut pe ecran.
În restaurant, la aceeași masă, doi oameni pot fi împreună și, în același timp, fiecare poate fi conectat la o altă lume. În parc, părinții își supraveghează copiii în timp ce răspund la mesaje. Prietenii se întâlnesc, își fotografiază cafeaua, verifică notificările și, uneori, descoperă că au petrecut o oră împreună fără să fi avut, de fapt, o conversație. Aceasta este lumea despre care spunem că a evoluat, că e lumea modernă. Imaginea pe care v-am prezentat-o mai devreme a devenit atât de obișnuită, încât aproape că nu o mai observăm. Dacă nu mă credeți, faceți acum o plimbare și priviți oamenii cu care vă intersectați. Vă veți convinge!
Vorbim tot mai puțin. Ce pierdem?
Ideea textului pe care vi-l propun în continuare a pornit de la o cercetare realizată de Universitățile Arizona și Missouri-Kansas City (UMKC), prezentată în ediția din 23 iunie 2026 a publicației The European correspondent, de Daniela De Lorenzo.
Comunicăm altfel? Și, dacă da, ce pierdem?
Niciodată nu am avut la dispoziție atât de multe mijloace de comunicare ca acum, și nici exercițiul de a le folosi. Putem vorbi în câteva secunde cu cineva aflat la mii de kilometri distanță. Putem vedea chipul unui copil plecat la studii, putem auzi vocea unui părinte care locuiește în alt oraș și putem păstra legătura cu prieteni pe care viața i-a dus în alte țări. Pentru oamenii dragi care sunt departe, tehnologia este un câștig extraordinar. Nu trebuie să renunțăm la ea, nici nu ar fi dezirabil să ne imaginăm o întoarcere la lumea de dinaintea telefoanelor inteligente și a rețelelor sociale. Merită să ne întrebăm dacă nu vorbim, cum putem comunica altfel? Ce beneficii putem identifica? Dar și ce pierdem? Acesta este paradoxul!
Problema este alta! La ce mă refer? Iată ce vreau să spun: instrumetul și tehnologia care ne permit să fim aproape de cei de departe nu ar trebui să ne îndepărteze de cei care sunt chiar lângă noi. Putem fi conectați cu sute de oameni și, în același timp, să nu mai vorbim cu omul care stă în fața noastră.
O conversație nu înseamnă doar cuvinte
Când vorbim față în față cu interlocutorul nostru, îi vedem chipul, îi citim din expresia facială acordul sau dezacordul, bucuria sau tristețea, frustrarea sau hâtărârea de a trece la acțiune. Altfel spus, îi observăm privirea, gesturile, postura, îi sesizăm intonația, ezitarea, emoția din voce. Înțelegem mai bine când un om spune „sunt bine”, dar, de fapt, nu este bine. Așadar o conversație față în față nu este doar canalul simplu de transmitere a informației, ci unul mult mai complex, care ne oferă multe date de altă natură.
Într-un mesaj scris, o mare parte din această informație dispare. Un „bine” poate însemna multe lucruri. Un „ok” poate fi acord, indiferență, ironie sau supărare. Fără voce, privire și expresie, trebuie să interpretăm răspunsul și nu întotdeauna îl intuim pe cel corect.
Conversația directă ne obligă să fim atenți la celălalt: să observăm, să ascultăm, să ne adaptăm, să explicăm atunci când e cazul, să ne corectăm, să așteptăm.Toate acestea sunt competențe sociale. Și, asemenea oricăror competențe, ele se formează și se dezvoltă prin exercițiu.
Tastăm mai mult. Dar ce se întâmplă cu gândirea?
Există o diferență importantă între a scrie un mesaj și a purta o conversație.
Când tastăm, putem șterge, putem reformula, putem căuta cuvântul potrivit. Putem reciti înainte de a trimite. Când vorbim, trebuie să gândim și să formulăm răspunsul aproape în același timp.Trebuie să alegem mental cuvintele potrivite, să ne organizăm ideile, să răspundem unei întrebări neașteptate, să explicăm ceea ce nu a fost înțeles și să ne adaptăm interlocutorului. Sigur, în spatele ecranului de multe ori ne simțim mai confortabil, suntem mai curajoși, dar ce ar fi să exersăm conversația și un exercițiu de gândire?
Cercetrea despre care vă vorbeam atrage atenția tocmai asupra acestei dimensiuni: reducerea comunicării verbale poate însemna mai puțin exercițiu pentru organizarea ideilor, alegerea cuvintelor și exprimarea nuanțată a realității.
Într-o societate în care comunicarea publică devine tot mai dominată de sloganuri, formule scurte și opoziții categorice, pierderea nuanțelor este importantă.
Ce se întâmplă cu emoțiile pe care nu le mai exprimăm?
Poate că una dintre cele mai importante funcții ale conversației directe, față în față, este aceea de a ne ajuta să înțelegem ceea ce simțim. Un copil care spune: „Sunt supărat pentru că…”, „M-am simțit exclus când…”, „Mi-a fost teamă că…”, „M-a bucurat foarte mult faptul că…” etc., învață treptat, să-și recunoască și să-și diferențieze emoțiile. Un emoticon poate reprezenta o emoție, dar nu putem fi siguri că am identificat-o pe cea corectă, doar exprimarea verbală a emoției ne face să o înțelegem. De aceea, conversația este și un exercițiu de alfabetizare emoțională.
Cu cât vorbim mai mult despre ceea ce simțim, cu atât avem mai multe șanse să înțelegem ce ni se întâmplă și să explicăm celorlalți ce nevoi avem.
Copiii au nevoie să vorbească, nu doar să primească informații
Aici apare una dintre cele mai importante implicații educaționale. Un copil nu învață numai citind și scriind. Învață și vorbind, în încercarea de a-și pune ordine în gânduri și a găsi cuvintele potrivite ca să convingă, să îl ajute să se facă înțeles.
Într-o conversație cu un profesor, un coleg sau un părinte, copilul învață să formuleze o idee, să pună întrebări, să argumenteze, să asculte o opinie diferită și, uneori, să-și schimbe propria opinie.
Un profesor poate transmite o informație printr-un material digital, dar, într-o conversație față în față, poate întreba: „De ce crezi asta?” „Cum ai ajuns la această concluzie?” sau „Există și o altă explicație?”
În aceste întrebări se află esența educației, orientarea spre gândirea critică pentru că nu doar informația contează, ci, mai mult chiar, capacitatea de a reflecta asupra ei.
De aceea, o școală care folosește tehnologia inteligent nu ar trebui să transforme conversația într-un vestigiu al trecutului. Dimpotrivă, cu cât avem mai multe tehnologii pentru transmiterea informației, cu atât poate deveni mai importantă interacțiunea umană care ne ajută să o înțelegem, să o evaluăm și să o folosim.
Și ascultarea activă trebuie învățată
Există însă și o altă abilitate pe care conversația o formează: să-l asculți pe celălalt până la capăt. În mediul digital suntem obișnuiți să trecem repede mai departe. Dacă ceva nu ne interesează, derulăm. Dacă nu ne place, închidem. Dacă apare altceva, schimbăm.
Într-o conversație reală nu există butonul „skip”, îl lași pe celălalt să termine chiar dacă nu ești de acord sau dacă știi deja ce vrei să-i răspunzi. Nu e ușor să asculți pe celălalt vorbind despre un subiect neinteresant pentru tine, fără să-ți schimbi expresia facială care te-ar trăda, dar a asculta este o formă de respect și se învață. Un elev care nu știe să asculte va avea dificultăți să învețe. Un adult care nu știe să asculte va avea dificultăți să construiască relații.
Ce pierdem când înlocuim conversația cu ecranul?
Poate că pierdem mai mult decât câteva sute sau mii de cuvinte, iar efectul pe termen lung chiar este negativ. Pierdem ocazii de a ne cunoaște. Pierdem poveștile părinților noștri, întrebările copiilor. Pierdem discuțiile aparent banale cu vecinul, glumele dintre prieteni.
Pierdem întâlnirile în care o idee spusă spontan duce la o altă idee și apoi la o conversație pe care nimeni nu o planificase. Pierdem chiar și acele momente în care doi oameni stau pur și simplu unul lângă altul și nu au nevoie să umple fiecare secundă cu un ecran. Să nu uităm că o relație nu se construiește numai din schimbul de informații, se construiește în timp, cu atenție și încredere reciprocă.
Tehnologia ne-a oferit ceva ce nu trebuie să pierdem
Ar fi nedrept ca această abordare a mea să transforme tehnologia într-un vinovat universal. Nu, tehnlogia ne este un aliat puternic pentru a nu lăsa distanțele să ne separe, să ne izoleze. Imaginați-vă ce înseamnă un mesaj, un apel video de la oameni dragi de departe. Uneori, un mesaj trimis la momentul potrivit poate face diferența între singurătate și sentimentul de aparteneță. Tehnologia poate transmite cuvinte peste continente, dar “prezența fizică”, cu toate beneficiile ei, nu poate fi trimisă prin mesaj.
Așadar, nu trebuie să alegem între tehnologie și oameni, trebuie doar să rămânem oameni care știu când și cum să se folosească de tehnologie.
Trebuie să învățăm când avem nevoie de tehnologie și când avem nevoie de prezența unui om. Întrebarea nu este cât timp petrecem pe telefon, ci cât timp mai petrecem cu adevărat unii cu alții? Cât timp stăm la masă fără telefoane? Cât timp îi acordăm copilului nostru fără să ne verificăm notificările? Cât timp vorbim cu partenerul fără ca unul dintre noi să privească ecranul? Cât timp stăm cu un prieten și îl ascultăm cu adevărat? Cât de des ne sunăm, nu doar pentru a rezolva ceva, ci pur și simplu pentru a vorbi? Sunt întrebări simple, dar răspunsurile ar putea spune multe despre felul în care arată relațiile noastre.
Să nu lăsăm ecranul să ne fure privirea
Nu, nu este vorba despre reguli complicate, ci despre lucruri simple pe care le învățăm exersăndu-le. Spre deosebire de oameni, tehnologia nu are voință sau dorințe. Iată câteva acțiuni umane de bun simț: lăsăm telefonul deoparte pentru puțin timp la masă, în timpul unei întâlniri, în timpul petrecut în parc, în timpul unei conversații cu copilul, în fața unui om care are ceva important de spus. În astfel de situații ridicăm privirea către interlocutor, ascultăm, răspundem, cerem explicații suplimentare ca să ne asigurăm că am înțeles corect, sau, pur și simplu tăcem.
Să o lăsăm însă, pe ea, tehnologia, să se folosească de noi, în loc să fie invers, este o eroare care ne costă în timp. Într-o lume în care putem fi conectați cu aproape oricine, oriunde, poate că una dintre marile provocări este să nu devenim absenți din viața celor care se află chiar lângă noi.
Provocarea pe care v-o lansez azi este să reflectăm asupra modului nostru de comunicare, nu pentru că tehnologia ar fi rea, ci pentru că, înainte de a fi utilizatori, suntem oameni, iar omul are nevoie de alt om; unul ca el sau diferit, care să-i împărtășească ideile sau dimpotrivă, să-i arate alte versiuni ale aceleiași provocări cu care se confruntă.
[/responsivevoice]
