Leonard MOCANU ■
File din istoria Scoției, dăltuite în piatră.
A doua zi a început cu micul dejun, servit în lobby-ul hotelului. Oferta a fost destul de bogată, pe lângă produsele specifice bufetului de tip european, fiind ”gratulați” cu cele care fac deliciul localnicilor (mâncare de fasole boabe, cârnați, Beef Lorne sausage, Haggis și Black pudding). Evident, ne-am încumetat să ne servim cu fiecare dintre aceste preparate ”trade-mark of Scotland”.
Mâncarea de fasole servită la micul dejun ne-a adus aminte de anii începutului carierei militare, când soldații aveau la masa de dimineață mâncare gătită, ca aport caloric absolut necesar orelor de instrucție ce urmau. Nu aș putea spune că gustul acesteia ne-a încântat. Deși comestibilă, (să-i zicem) ”iahnia” scoțiană nu era ”legată” precum cea din bucătăriile bunicilor noastre și parcă avea cam mult sos de roșii. Cârnații erau, într-adevăr foarte buni, iar alături de fasole ne duceau cu gândul la pomenile din zilele festive postdecembriste.
Beef Lorne sausage este o mâncare având drept ingrediente carne tocată, pesmet și condimente. Localnicii îi mai spun ”cârnat pătrat” sau ”cârnat felii”. Preparatul este copt la tavă, asemenea drobului de miel de la noi, sau terrinei franțuzești, se servește rece și este chiar bun la gust. Haggis este un preparat din măruntaie (inimă, ficat, plămâni) de oaie, tocate, amestecate cu fulgi de ovăz și cu ceapă tocată, ”dreasă” cu condimente, cu supă și cu grăsime de oaie. De regulă, umplutura astfel obținută se introduce în burta animalului (asemeni tobei de pe la noi), dar mai nou în membrană sintetică, și se gătește, fiind apoi servită cu diverse ocazii. Deși tradițional de oaie, există variante de haggis de porc sau chiar vegetariene. Poate fi achiziționată din magazine în caserole și gătită acasă la microunde. Scoțienii o revendică drept produs național tradițional, dar produse având rețete similare circulă în multe țări din vestul Europei, încă din timpuri străvechi.
Black pudding-ul (budinca neagră) este un cârnat mai gros, cu umplutura din carne de porc sau vită, în sânge, cu fulgi de ovăz și alte ingrediente și condimente. Seamănă ca idee cu sângeretele de la noi, dar cum nu am gustat un astfel de produs decât o singură dată, înainte de 1989, cumpărat din alimentara și având un gust și un aspect infect, nu am cum să-l compar cu ceea ce am mâncat în Scoția, ceva acceptabil la gust și cu o textură asemănătoare unui biscuit din făină neagră. Una peste alta, produsele tradiționale scoțiene au augmentat micul dejun în cele câteva zile petrecute în această țară.
Drumul până la primul obiectiv a durat aproximativ o oră, timp în care doamna Cătălina ne-a vorbit multe despre istoria și oamenii Scoției, așa că, haideți să facem cunoștință cu locurile pe care le vizităm.
Scoția, țară componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ocupă partea de nord-est a insulei Marii Britanii, precum și insulele adiacente, grupate în principal în arhipelagurile Hebridelor și Insulelor de Nord. În 2022, populația Scoției era de aproximativ 5,4 milioane locuitori, cu capitala Edinburgh și cu Glasgow cel mai mare și mai populat oraș. Scoția are un Parlament și un Guvern propriu, distincte de cele de la Londra.
Scoția este împărțită în trei părți mari: Highland-ul, partea muntoasă din nord, cu cel mai înalt vârf (Ben Nevis) de 1.345 metri; Lowland-ul, partea de câmpie din zona centrală; Souther Uplands (Teritoriul Înalt din Sud), zonă de dealuri, la granița cu Anglia. La acestea se adaugă numeroase insule în partea de nord (circa 790 permanente, peste 100 insule de maree), dintre care aproximativ o sută sunt locuite permanent.
Istoria acestei țări a fost destul de zbuciumată, pe de o parte din cauza intereselor vecinilor mai apropiați și mai îndepărtați care s-au arătat atrași de acest teritoriu, pe de alta, din cauza intereselor clanurilor, forma principală de organizare socială internă. Acestea, de puține ori, au intrat în conflict, și-au apărat sau și-au trădat interesele comune sau au căutat alianțe la țările din jur, toate având drept rezultat numeroase dispute armate domestice sau externe, în combinații matematice care de care mai diverse. Dacă mai adăugăm la acestea și disputele religioase, devenite majore și contondente odată cu separarea Bisericii Anglicane de influența Sfântului Scaun și cu introducerea reformelor religioase în Anglia, Scoția și Irlanda, obținem un tablou destul de funest.
Teritoriul Scoției (Alba, conform numelui gaelic, provenit de la romani), nu a fost cucerit niciodată integral de romani, care au evitat să se angajeze în lupte în regiunea muntoasă din nord, dar au construit numeroase fortărețe și chiar ziduri de apărare, pentru a proteja teritoriile aflate sub stăpânire. Istoricii romani au folosit pentru aceste teritorii termenul de Caledonia, unii pentru a defini zona ocupată, alții pentru a defini tot teritoriul de nord al insulei britanice
Începând cu secolul al VI-lea după Hristos, teritoriul actualei Scoții era împărțit în patru provincii mari: Pictland, în zona centrală; Regatul anglo-saxon al Northumbriei, în partea de sud-est; Teritoriul Britanic de Nord (în jurul Castelului Dumbarton și al Văii râului Clyde); Dal Riata (în vest, incluzând și părți din actuala Irlanda de Nord). În general, cele patru provincii erau legate pe conexiuni de familie (clan). Populația era împărțită între o minoritate de bogați și o majoritate care practica agricultura de subzistență. Picții au folosit sclavi inclusiv în secolul al IX-lea.
Din secolul al VIII-lea, vikingii au devenit o amenințare. Porniți inițial în incursiuni de jaf, aceștia au ”basculat” încet către cucerirea de teritorii și înființarea de așezări. Încercările de apărare a teritoriului au condus la apariția unor monarhi, care au pus bazele dinastiilor de mai târziu, primul renumit fiind Kenneth I (Cinead mac Ailpin), un gael, care va prelua puterea asupra Pictlandului, provocând dispariția acestuia și dezvoltarea culturii gaelice, adoptată de localnici pe parcursul unui secol. Regatul Scoției a apărut ca stat suveran în secolul al IX-lea, iar independența față de Anglia a fost menținută într-o măsură importantă și prin alierea cu Franța.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, cea mai mare parte a teritoriului Scoției era sub conducerea unui singur rege, iar cultura gaelică, dominantă, a intereferat cu cele ale emigranților francezi, englezi și flamanzi. În aceste secole începe să se dezvolte conștiința națională scoțiană, în principal ca urmare a victoriilor din războaiele împotriva cotropitorilor englezi. Se ridică din rândurile aristocrației sau ale maselor eroi legendari, precum regele David I, eroii populari Andrew Moray și William Wallace, sau Robert The Bruce, proclamat rege al Scoției în anul 1306, contestat apoi de suveranul englez Edward al II-lea. Este inutil să enumerăm acum numeroasele bătălii pentru independența Scoției sau cele dintre clanuri, pentru tronul acestui regat.
O altă figură emblematică pentru istoria acestei țări este Mary, Queen of Scots – Maria, Regina Scoțienilor (1642-1587). Fiică a regelui James al V-lea (și unicul copil supraviețuitor tatălui), Mary a fost regină a scoțienilor de la vârsta de șase zile (!!!), până în 1567, când a fost forțată să abdice. Evident, în aceste condiții, Scoția a fost guvernată prin regenți. S-a căsătorit cu Francois (Francis) al II-lea, rege al Franței între 1559-1560, devenind regină consort a Franței, în timp ce soțul ei era și rege al Scoției. După moartea soțului a revenit în Scoția, unde a găsit dispute religioase puternice, ca urmare a procesului de Reformare a Bisericii Scoțiene (ruperea de Biserica Catolică), al cărui promotor a fost pastorul John Knox. Deși domnia sa a fost marcată de dorința de înțelegere și toleranță, ”ofensiva” protestantă a condus la numeroase asasinate, trădări și acuzații de trădare, culminând cu o revoltă în urma căreia a fost forțată să abdice. Și-a căutat adăpost la verișoara sa, Elisabeta I a Angliei, dar faptul că era percepută drept o pretendentă legitimă la tronul Angliei, în special de minoritatea catolică din această țară, a făcut-o pe Elisabeta să se teamă de ea, să o oblige la domiciuliu forțat în mai multe castele și, în final, să o execute, ca urmare a unei acuzații de trădare. Viața și martiriul reginei Mary i-au oferit un loc de cinste în conștiința conaționalilor săi.
În 1603, regele James al VI-lea al Scoției a succedat la tron monarhului Angliei și Irlandei, realizându-se astfel o uniune a celor trei regate. Un secol mai târziu, Scoția și Anglia au format Regatul Nou al Marii Britanii, iar rezultatul a fost că Parlamentul Scoțian a fost înglobat în Palmaentul Marii Britanii. Abia în 1999 a fost restabilit Parlamentul Scoțian, care a preluat o mare parte a problemelor interne ale țării. Puterea executivă, Guvernul Scoției, este condusă de un prim-ministru, care, spre deosebire de cel al Regatului Unit, numit Prime-Minister, se numește First-Minister, la fel ca și premierii Țării Galilor și Irlandei de Nord.
Țara are propriul sistem juridic, de educație sau istorico-religios. Se pune accent pe restabilirea tradițiilor străvechi, inclusiv pe promovarea limbii gaelic-scoțiene, vorbită pe aceste meleaguri în vechime, dar care în prezent este mijloc de comunicare doar pentru aproximativ 2% din populație, în special în Insulele Hebride.
Ce merită specificat, aproape oriunde în Scoția există vestigii ale culturii scoțiene din secolele trecute, ale castelelor și fortificațiilor, dar, mai presus de orice, fiecare eveniment istoric este reflectat în numeroase legende și povestiri, pe care copiii le ascultă din generație în generație.
Ca stat independent sau parte a Regatului Unit, Scoția a jucat un rol important în domeniile științei și culturii, personalități importante avându-și rădăcinile aici. Merită amintiți fizicienii James Clerck Maxwell și Lordul Kelvin, inginerii James Watt, William Murdoch și John Logie Baird, scriitorii Walter Scott, Arthur Conan Doyle și Robert Louis Stevenson, medicul Alexander Fleming și mulți alții, care merită scuze pentru a nu fi amintiți.
Călătoria a fost preponderent pe autostradă, arteră care îți dă siguranță mai mare, ție celui ce conduci de obicei pe partea dreaptă, întrucât toate vehiculele circulă în același sens, chiar dacă ordinea crescătoare a benzilor este de la dreapta la stânga. Am experimentat, cu mult timp în urmă, circulația în Marea Britanie, e adevărat, pe o distanță foarte scurtă. Primul șoc a fost în primul sens giratoriu, când era să fiu ”mângâiat” de un TIR în plin avânt, iar pe arterele cu o singură bandă pe sens nu au fost prea mulți kilometri. De la prietenii care au avut experiențe mai îndelungate, am aflat că totul pare OK, mai puțin pe drumurile puțin circulate, la întâlnirea unui vehicul din sens opus, unde tendința este să tragi de volan spre dreapta.
Prima oprire a fost la Dunfermline, oraș, parohie și burg regal (burg scoțian înființat prin sau care a dobândit pe parcurs o cartă regală – oraș cu statut special), aflat în comitatul Fife. A fost, în fapt, capitala regatului Scoției, între secolele al XI-lea și al XV-lea. Primele documente atestă Dunfermline în secolul al XI-lea, odată cu căsătoria dintre regele Malcom al III-lea al Scoției cu Margareta de Wessex (Sfânta Margareta). În calitate de regină, Margareta a înființat o biserică închinată Sfintei Treimi, care a evoluat ulterior în abație și a devenit necropolă pentru Coroana Scoției, nu mai puțin de 7 regi și alți 11 membri ai familiei regale fiind înmormântați aici, inclusiv legendarul rege Robert The Bruce.
Evident, Abația Dunfermline era principalul obiectiv al vizitei noastre în orașul de peste 40.000 locuitori, cu case cochete, cu artere comerciale atractive și cu foarte multă vegetație și liniște. Laurențiu a parcat autocarul lângă Parcul Pittencrieff și am pornit pe aleile acestuia către abație. Termenul de abație poate fi tradus în multe feluri, inclusiv ca mănăstire, dar este caracteristic confesiunilor catolică și protestantă și este o așezare religioasă, aparținând unui ordin creștin, condusă de un abate. Îl vom folosi și noi în continuare, pentru a păstra specificul local.
Pe aleile parcului, am aflat că o altă ”marcă” a orașului este numele Carnegie, pornind de la Andrew Carnegie, industriaș american de origine scoțiană, filantrop, unul dintre cei mai bogați americani din istorie. Pentru a înțelege amploarea averii lui, trebuie știut că și-a vândut afacerea cu oțel în 1901, contra sumei de 480 milioane dolari (ce n-ar face România cu această sumă astăzi?), sumă amețitoare la echivalentul de acum. A donat 350 milioane pentru înființarea a 2.000 de biblioteci publice, pentru construirea unor instituții dedicate cercetării științifice, educației, păcii globale sau serviciilor sociale. A donat fondurile necesare terenurilor și construcției clădirii Carnegie Hall din New York. În Dunfermline este casa memorială a lui Andrew Carnegie, are o statuie pe una dintre aleile Parcului Pittencrieff, iar una dintre intrările în acest parc poartă numele soției sale Louise Carnegie.
Tot în parc am mai remarcat un aspect extrem de interesant, care, se pare, face parte din cultura britanică: pe bănci, am putut vedea plăcuțe metalice inscripționate cu dedicații pentru persoane, plecate dintre noi, sub forma ”În amintirea scumpului nostru…”. Plăcuțele sunt de mici dimensiuni, apropiate ca aspect, și am remarcat una sau două pe fiecare bancă. Intrigat, mi-am întrebat prietenii și cunoscuții despre acest fenomen, pe care l-am întâlnit apoi și în alte parcuri și locuri publice în călătoria noastră.
Procesul de ”donare” sau ”dedicare” a unei bănci în spațiile publice este reglementat strict și este coordonat de fiecare autoritate locală, inclusiv prin pagini web specializate. Oamenii au plecat de la ideea că, în timp ce mormintele din cimitire sunt locuri triste, de jelire, locurile favorite ale celor răposați din parcurile publice, pe aleile sau potecile din păduri, pe diverse promontorii la țărmul mării sau oceanului pot oferi momente de bucurie, de aducere aminte a clipelor frumoase trăite împreună. Astfel, fiecare autoritate locală poate stabili un număr de bănci care să fie achiziționate, în regim unitar, instalate pe aleile principale sau în diverse locuri cu semnificație și inscripționate în memoria celor dispăruți. Se pare că taxele nu sunt chiar foarte mici, ele putând ajunge la sume cu patru cifre, fiind folosite pentru achiziție, instalare și întreținere, iar dedicația este pentru un număr precis de ani. Există reguli privind mărimea și conținutul textului, respectiv numărul de cuvinte și/sau de rânduri. Din câte am înțeles, donația nu oferă donatorului niciun beneficiu referitor la banca respectivă, iar atașarea de flori ori alte obiecte sau aprinderea de lumânări este interzisă. Pentru cei care vor confirmare pot accesa aici websiteul parcurilor regale din Londra și secțiunea băncilor de odihnă dedicate.
Gândiți-vă la câte cruci sunt pe marginea șoselei Slobozia-Brăila, de exemplu, în memoria celor care și-au pierdit viețile în accidente, câți bani s-au cheltuit pentru instalarea și întreținerea lor și că, exceptându-i pe cei apropiați, nimeni nu catadixește nici măcar să le numere, ca să nu mai vorbim de a se opri din goana cailor putere. De ce, oare, putem importa de pe toate meridianele lumii sau inventa cele mai aiurite și nocive obiceiuri, însă, până acum, niciun edil, funcționar public, consilier local sau om de rând nu a văzut sau nu s-a interesat de semnificația acestui fenomen, încercând apoi să-l ”aclimatizeze” și la noi? E mai simplu să crești taxa de parcare, nu?
Abația Benedictină Dunfermline a fost înființată în anul 1128 de către regele David I al Scoției, la insistențele mamei sale, regina Margareta. Inițial cu hramul Sfânta Treime, după moartea și sanctificarea Margaretei, abația a luat și numele Sfânta Margareta. Abația a fost construită pe locul unul așezământ monastic anterior. Ulterior edificării, abația s-a bucurat de donații impresionante, drept dovadă stând cele 26 de altare oferite de persoane sau organizații. A fost un loc important de pelerinaj, datorită existenței rămășițelor Sfintei Margareta.
Odată cu Reforma Bisericii Scoțiene, abația și-a pierdut calitatea și privilegiile, iar construcțiile, lăsate fără acoperiș, au început să se prăbușească. Nava centrală a rezistat peste veacuri, fiind folosită ca biserică de parohie, iar în secolul al XIX-lea a fost adăugată în partea de est clădirea bisericii noi, pe locul pe care s-a aflat partea prăbușită. În aceeași curte turistul poate vedea ruinele Palatului Regal Dunfermline și poate vizita parte din încăperile rămase în picioare ale acestuia.
Am intrat pe domeniul abației, unde, în partea de sud și de est, curtea este plină de cruci. Încă de la distanță se vedea turnul de est cu profil pătrat, pe care, la partea superioară, scrie cu litere sculptate de dimensiuni apreciabile KING ROBERT THE BRUCE, câte un cuvânt pe fiecare latură. Pe latura de est, ne-am oprit la mormântul Sfintei Margareta, mai mult decât modest, înconjurat de un gard din fier forjat.
Am continuat pe latura de nord, unde se mai află câteva monumente, care însă permit și existența unor spații verzi și a unor straturi de flori foarte bine întreținute. Ne-a atras atenția pe o peluză gazonată o plăcuță comemorativă, pe care scria că în acel spațiu au fost înmormântate 158 de persoane decedate în urma epidemiei de holeră din 1832, astfel că, în continuare, am fost foarte atenți să călcăm numai pe aleile betonate, fără a avea certitudinea că sub pașii noștri nu e cineva care își doarme somnul de veci.
Am intrat în biserica veche, unde interiorul a fost păstrat la arhitectura inițială. Nava este împărțită în trei sectoare longitudinale, separate de coloane cu arcade, pe care se sprijină acoperișul. În ansamblu, biserica veche este construită în stil romanesc. Coloanele de la interior sunt realizate din blocuri de piatră, unele dintre ele fiind ornate cu încrustații. La exterior, pereții laterali se sprijină pe contraforturi solide, iar iluminarea naturală se face prin ferestre de mici dimensiuni, cu vitralii.
În pardoseală sunt practicate câteva ”ferestre din plexiglas, prin care se pot vedea părți ale primei biserici, construită în secolul al XI-lea. În nava laterală dreaptă o secțiune este dedicată modului în care a fost reconstruită fața regelui Robert The Bruce, folosind tehnicile moderne ale momentului, cu ocazia celei de-a 750-a aniversări, în anul 2024.
Dealtfel, mormântul regelui se află chiar sub un baldachin, în biserica nouă, sub o piatră funerară, care are reprezentată imaginea acestuia, creată din piese de marmură de diverse culori. Robert The Bruce (Robert I al Scoției) a fost una dintre cele mai emblematice figuri ale luptei poporului scoțian pentru independență. A condus regatul între 1306 și 1329 și a ”semnat” prima victorie în războaiele de independență împotriva englezilor (Bannockburn, 1314). În prezent, este venerat ca erou național.
Am vizitat și micul muzeu amenajat în corpul de clădire al Palatului, care conține mai multe informații referitoare la istoria locului, apoi am pornit către autocar, pe aceeași stradă comercială și prin Parcul Pittencrieff, prilej de a mai remarca un aspect deosebit: La locul de joacă pentru copii există un spațiu special destinat copiilor cu dizabilități sau celor foarte mici. Locul este semnalizat corespunzător și are, printre altele, un leagăn de dimensiuni mari, în care copiii cu dizabilități pot intra cu scaunul rulant, putând fi asigurați. Motto-ul înscris pe peretele acestui leagăn este pe cât de real, pe atât de emoționant: ”Fiecare copil merită dreptul să se joace”. Și iarăși mă întreb: oare ce văd miile de primari, consilieri și alți trepăduși care fac vizite oriunde pe acest glob? Cum de le scapă din atenție astfel de normalități?
Părăsind Dunfermline, după mai bine de o oră de mers, parțial pe autostradă, parțial pe drumuri pe care nu le vezi decât în filmele englezești, înguste, șerpuind printre onduleurile reliefului, cu pajiști de un verde de vis, separate între ele prin garduri de piatră și vegetație, pe care pasc turme de vite sau de oi, am ajuns la Castelul Glamis, al doilea punct al ”agendei” zilei.
Castelul este situat lângă localitatea cu același nume, în districtul Angus, considerat locul de naștere al națiunii scoțiene, originea celebrelor vite Aberdeen-Angus, renumit pentru castelele sale seculare și pentru școlile de golf. În ce privește castelele, Glamis este una dintre ”bijuteriile Coroanei”, la propriu și la figurat, pentru că este locul în care și-a petrecut copilăria Regina-mamă Elisabeta, și unde s-a născut prințesa Margaret, sora Elisabetei a II-a, regina Marii Britanii. Castelul este reședința familiei Lyon încă din secolul al XIV-lea, dar forma actuală datează din anii 1600. Edificiul este parțial locuit de familia Contelui de Strathmore și Kinghorne, parțial deschis publicului pentru vizitare, iar domeniul este inclus pe Lista Grădinilor și Peisajelor Semnificative ale Scoției, care cuprinde cele mai reprezentative grădini la nivel național.
Domeniul, în suprafață de peste 57 kilometri pătrați, se întinde pe valea fertilă a râului Strathmore, fiind situat la aproximativ 20 de kilometri de coastele Mării Nordului și, dincolo de parcuri și grădini, este valorificat pentru producția de cherestea și pentru creșterea vitelor. Dealtfel, aveam să remarcăm câțiva tauri din rasa Aberdeen-Angus lenevind pe o pajiște îngrădită în vecinătatea castelului. De asemenea, pe domeniu există o alee de peste o milă lungime, mărginită de narcise.
La castel se ajunge pe o alee lungă și dreaptă, străjuită de arbori înalți, iar parcarea este pietruită. Odată autocarul parcat, am fost ”inoportunați” de o tânără, româncă am aflat, care, dintr-o mașină luxoasă din fața noastră, văzând numerele de înmatriculare, a ținut să ne salute. Inițial, am fericit-o pentru aparenta stare socială dobândită, pentru ca, mai apoi, să constatăm că, de fapt, îngrijea de o femeie în vârstă și cu posibilități limitate de deplasare. Am pătruns în curtea castelului prin magazinul de suveniruri, iar aici am avut primul contact cu proverbiala punctualitate britanică: sosisem prea devreme, ora de vizitare ghidată nu putea fi devansată, așa că am fost invitați să ne bucurăm de aerul curat, de cerul cu nori amenințători, de băncile din parc și de facilitățile restaurantului și magazinului de suveniruri, pentru a ”ucide” cele aproximativ 60 de minute de așteptare. Evident, am mers la pas pe peluzele gazonate și pe aleile parcului, ne-am fotografiat în cât mai multe ipostaze, făcând inventarul statuilor care îmbogățesc peisajul, am tras cu ochiul dincolo de gardul care delimitează zona privată a castelului și am testat ”ospitalitatea” băncilor de lemn, asta până la primul semn de ploaie, când ne-am adăpostit pe sub streșini.
În sfârșit, când s-a făcut ora de intrare, am fost întâmpinați de domnișoara ghid, care ne-a dat vestea pe care o așteptam cel mai puțin: în interior, sunt interzise fotografiatul și filmatul. Deci, dragi, cititori, vă invit să vedeți cu ochii minții felul în care se prezintă interiorul castelului.
Am pătruns, prima dată, în sala trofeelor de vânătoare, transformată ulterior în sală de recreere. Aici se putea bea ceva, în fața mesei de joc, sau discuta. Am aflat despre existența unei încăperi secrete, cu acces doar printr-o fereastră exterioară, dar care nu are acces din respectiva sală. Am aflat, de asemenea, că, așa cum îi stă bine oricărui castel scoțian, și în Glamis bântuie șaizeciși nouă de fantome unele mai cunoscute, altele mai ”șterse”. De exemplu, în încăperea secretă vecină cu sala de trofeelor de vânătoare se spune că bântuie fantoma contelui Beardie, un băutor ”fruntaș” și un ahtiat după jocuri de cărți, care a jurat că îl va înfrunta la masa de joc pe însuși diavolul. Acesta l-ar fi atras într-o cursă și l-a făcut să piardă toată averea, iar acum martorii pot declara solemn că au auzit râsete și zornăit de fise în încăperea învecinată.
Alte încăperi vizitate au fost sufrageria, sala de pictură, sala de biliard, în care se puteau practica și alte jocuri de societate, evident în fața unui pahar de whisky. Parte dintre facilitățile castelului au fost deteriorate pe timpul războiului, când acesta a fost transformat în spital de campanie, sala de biliard devenind spațiu de recreere pentru ofițeri.
O altă încăpere de interes este dormitorul Reginei-mamă, cu un pat cu baldachin, pe care erau inscripționate numele tuturor fraților și surorilor ei, alături de simbolul Scoției, ciulinul, al Angliei, trandafirul, și coroana regală. Pe pat, este o cuvertură comandată special pentru a 100-a aniversare a Reginei-mamă, iar lângă acesta este un pătuț de copil, în care, probabil, a dormit Prințesa Margaret. Lângă pătuț, un căluț de lemn, probabil una dintre jucăriile preferate ale prințesei. În ansamblu, deși vorbim despre un dormitor princiar, într-un castel multisecular, nu se poate spune că există opulență, ci o modestie calculată și asumată. Chiar ar fi interesant de aflat cât interes ar stârni peste o sută de ani, într-un muzeu, elicopterul cu care mergea la mare fiul unei cunoscute familii de afaceriști locali, sau telefonul mobil la care ”butona” cine știe care beizadea, când profesoara îi făcea observație că nu-și făcuse tema.
Un alt loc ”bântuit” din castel este Capela. Aici își face veacul The Gray Lady (Lady Janet Douglas), condamnată la ardere pe rug, pentru că, se spune, ar fi fost pârâtă de un pretendent refuzat că a încercat să-l ucidă pe regele James al V-lea. De atunci, fantoma Doamnei Gri își are locul ei pe unul dintre scaunele din capelă, iar atracția membrilor fiecărui grup de turiști este să ghicească respectivul loc, pe care nici eu nu am să-l devoalez, pentru a nu oferi atuuri potențialilor vizitatori.
Ar mai fi de povestit despre Castelul Glamis două aspecte: primul – o fotografie-document, a Reginei Elisabeta a II-a, cu prilejul ultimei ei vizite la castel, cu câțiva ani înainte de a trece în neființă; al doilea – Grădinie Italiene, plasate în imediata vecinătate a castelului. Pe acestea, le-am vizitat pe ploaie, cumva pe repede înainte. Nu sunt impresionante sau luxuriante precum cele ale castelelor franceze (Chenonceaux sau Villandry, de exemplu), dar sunt un spațiu de recreere pentru o familie nobilă și pentru invitații ei, după o zi stresantă, plină de activități cu caracter aristocratic.
De la Glamis, ne-am îndreptat către orașul St. Andrews (Cill Rimhinn, în gaelică). St. Andrews este situat pe coasta Mării Nordului, la circa 30 de mile de Edinburgh. Este oraș universitar, poartă numele Apostolului Andrei, ocrotitorul Scoției (fiind localizat în vecinătatea Catedralei St. Andrews, cea mai mare din Scoția, acum ruină). Cu o populație de puțin peste 16.000 locuitori, St Andrews, respiră prin două activități: învățământul universitar și golful.
Universitatea este a treia cea mai veche din toate teritoriile care vorbesc limba engleză și a fost catalogată drept cea mai bună universitate din Regatul Unit în 2022, de Ghidul Universităților Valoroase, publicat de The Times și de The Sunday Times. Să nu uităm că prințul moștenitor William, ca dealtfel și soția sa, Kate, au fost studenți ai acestei universități.
În ce privește golful, St. Andrews este recunoscut pe plan mondial drept ”casă” a acestui sport, în parte datorită existenței Royal and Ancient Golf Club of St Andrews, fondat în 1754, care a exercitat autoritatea asupra acestui sport în toată lumea (exceptând SUA și Mexic) până în 2004, dar și al Old Course of St. Andrews, considerat cel mai vechi curs de golf din întreaga lume. Acesta a fost achiziționat de oraș în 1894 și este și locul pe care se dispută Openul Marii Britanii, căci, așa cum spunea dublul câștigător al acestui turneu, Jack Nicklaus, ”Lumea își va aminti doar de cei care au câștigat St. Andrews Open”:.
Am debarcat chiar pe malul mării și am pornit a hoinări, oprindu-ne mai întâi la statuia lui Tom Morris, campion de golf de patru ori în anii 1860, apoi la Monumentul Martirilor, închinat martirilor perioadei Reformei Bisericii Scoțiene.
Am urmat drumul pe strada The Scores, trecând pe una dintre laturile Universității. Am ajuns la ruinele Castelului St. Andrews, apoi pe lângă placa memorială a lui George Wishart, preot protestant care a fost condamnat pentru erezie și ars pe rug în anul 1546. Prietenii lui s-au răsculat împotriva cardinalului care îl acuzase, l-au ucis și au creat prima congregație protestantă din Scoția.
Vremea amenința a ploaie, temperatura nu depășea 20 de grade, iar o mulțime de tineri localnici părăseau plaja mică amenajată la Castle Sands Natural Pool, după ce tocmai ieșiseră din mare. Am părăsit aleea de promenadă de pe țărm, am trecut printre The Pends Gate House și ruinile St Andrews Cathedral, apoi, pentru că începuse să plouă iar până la ora de întâlnire mai era suficient timp, ne-am afundat într-un butic pe North Street, unde am numărat exponatele, cu ochii pe secundarele ceasurilor, care refuzau să se grăbească. Apoi, cu un ochi la cer și cu celălalt la drum, ne-am îndreptat către locul de întâlnire.
Cu tolba plină de amintiri, am parcurs cele 30 de mile până la hotel, unde picioarele noastre resimțeau din plin cei peste 25.000 de pași parcurși, astfel că cina a fost un popas scurt în drumul către paturi.
