Dr. Diana CÎRJALIU MELIU ■
Doi autori din epoci și culturi diferite, au creat personaje care au devenit arhetipuri.
În anul 1859, se publica în revistă romanul Oblomov, al lui Ivan Alexandrovici Goncearov și, într-un alt număr al aceleiași reviste, articolul ”Ce este oblomovismul”.
Ion Creangă publică în revista Convorbiri literare, în 1878, Povestea unui om leneș.
Iată cum sunt caracterizate aceste personaje.
Editura Cărturești: ”Povestirea are un titlu ce se raportează întru totul conținutului, Povestea unui om leneș și este pildă pentru toți cei care doresc să le cadă totul din cer, iar ei să nu facă nimic”.
Hmmmm! Atat să fie? Îmi amintesc că povestea asta m-a năucit prin clasa a doua și că motivul lenei nu m-a convins deloc că ar justifica acceptarea morții. Consătenii, ”pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora”, hotărăsc să îl spanzure pe leneș, că ”așa era pe vremea aceea”. Boieroaica, considerăndu-l bolnav, este de părere că ar trebui să-l vadă ”o doftoroaie” dar ţăranii o conving că este vorba de o lene fără de pereche în lume. Chiar și așa, acesta îi oferă șansa supraviețuirii, pe care leneșul o refuză cu seninătate: ”Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”
În copilărie m-a intrigat și întrebarea retorică a tăranilor: ”Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta?”
Dacă Ion Creangă ar fi trăit acum, finalul poveștii nu ar fi fost spanzurătoarea, iar ţăranii ar fi mânat spre Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) pentru a-i scoate certificat de handicap.
Tema romanului Oblomov este definită chiar de autor ca somnul, letargia lipsită de orice perspectivă iar personajul, epigon al unei marcante familii boierești rusești, a intrat în istoria literară ca tipul leneșului visător, care procrastinează până la moarte, lipit de propria canapea, de prisos lui însuși și societății.
Despre Oblomov, criticii literari spun că e un reprezentant tipic al moșierimii în descompunere, vegetând în letargia vieții patriarhale, un alter ego al inutililor reprezentați în literatura rusă de Oneghin (eroul romanului în versuri Evgheni Oneghin, al lui Pușkin, 1823), Peciorin (Un erou al timpului nostru, Lermontov, 1840, considerat primul roman psihologic din literatura rusă), Rudin (eroul lui Turgheniev) și Raiski (eroul principal al romanului Râpa al lui Goncearov). Dacă semnificația personajului s-ar reduce la numai atât, oblomovismul nu ar fi intrat în conștiința umanității, pentru că Oblomov, față de ceilalți inutili menționați, nu este produsul propriei evoluții psihologice, ci al bolii, al schizofreniei simple.
Dar să analizăm puțin personajul.
Romanul începe cu descrierea, pe parcursul a două sute de pagini, a unei zile din viața lui Oblomov la 32 de ani. Se trezește la opt dimineața, hotărât să rezolve două probleme care îi stăteau de ceva vreme pe suflet: necesitatea de a-și găsi urgent altă gazdă, pentru că fiul proprietarului se căsătorea și dorea să modifice apartamentul, în care urma să locuiască el însuși și să ia măsuri administrative privind moșia cu 350 de suflete, pe care nu o mai vizitase de doisprezece ani și care se ducea de râpă, după cum fusese informat de administrator.
În pofida oricărui efort și a framantărilor interioare, Oblomov își petrece toată ziua în pat, raționalizând morbid, adormindu-și temerile, consolându-se, autoiluzionându-se și cerând sfaturi și ajutor prietenilor care îl vizitau.
După vizita lui Volkov, tânăr exuberant, îndrăgostit, sinecurist pedant cu o viață socială intensă, Oblomov cugetă:
”În zece locuri în aceeși zi, nenorocitul! Şi asta se cheamă viaață! Ce mai rămâne din om? Pentru ce se făramițează astfel şi se împarte în zece locuri? Desigur, nu-i rău să te mai duci și pe la teatru, să te îndrăgostești de o Lidie…dar să te duci în zece locuri în aceeași zi, nenorocitul!, încheie Oblomov, întorcându-se pe spate și bucurandu-se că el nu are astfel de dorinți și gânduri deșarte, că nu se vântură de colo-colo, ci stă culcat aici, păstrandu-și liniștea și demnitatea de om”.
Oblomov rezistase doi ani într-o slujbă de funcționar. Lui Sudbinski, un fost coleg de birou, workaholic și recent avansat în grad, care caștigă acum o leafă de șapte ori mai mare decât venitul moșiei în ruină a lui Oblomov, îi răspunde:
”-Bravo ție! Atâta numai că…să lucrezi de la opt la douăsprezece, de la douăsprezece la cinci și pe urmă încă și acasă! Groaznic!”
”Te-ai cam împotmolit în treburi, dragă prietene, își spuse în gand Oblomov, petrecându-l cu privirea! Nu mai vede nimic din câte se petrec în lume, în afară de slujba lui. Dar o să ajungă om mare, o să învârtească cu vremea afaceri importante și o să se ridice sus în grad…La noi, asta se cheamă să faci carieră! Şi cât de puțin i se cere omului pentru asta! Şi are să trăiască astfel toată viața și multe, multe lucruri vor rămâne moarte pentru el. Și lucrează de la douăsprezece la cinci la birou și de la opt la douăsprezece acasă, nenorocitul!” Încercă un sentiment de senină bucurie la gândul că el, Oblomov, poate să stea culcat acasă la el, pe canapeaua lui, de la nouă la trei și de la opt seara la nouă dimineața și era mândru că nu era nevoit să se prezinte la raport, să întocmească hârtii, că poate să-și dea frau liber sentimentelor și imaginației!
Discuția cu un altul, redactor pasionat de problemele politice și sociale ale vremii, îi trezește următoarele reflecții: ”Să scrie noaptea, dar de dormit când doarme? Cred însă că o fi câștigând cinci mii pe an. E ceva! Dar să scrii despre orice, să-ți irosești gândirea și sufletul pentru lucruri mărunte, să-ți schimbi convingerile, să-ți vinzi mintea și imaginația, să-ți calci pe inimă, să te framanți, să fierbi și să arzi, să n-ai o clipă de liniște, să scrii într-una ca o mașină, și în zi de sărbătoare, și vara, mereu! Când să se mai odihnească puţin? Nenorocitul!”
Spre prânz, ”aceste două nenorociri, adică scrisoarea prevestitoare de rău a vechilului și mutarea din casă, încetaseră de a-l mai chinui pe Oblomov și trecuseră de pe acum în rândul amintirilor neplăcute.”
”Până la toate relele cu care mă amenință vechilul, mai e timp, gândea el, iar până atunci multe se mai pot schimba. S-ar putea ca ploile să îmbunătățească recolta, vechilul să strângă o parte din dările neplătite și țăranii cei fugari să fie aduși la vatra lor”. Astfel se frămanta și se liniștea pe rând Ilia Ilici și, în cele din urmă, găsi ca întotdeauna, în cuvintele liniștitoare și împăciuitoare, -poate că, te pomenești, cumva…- un izvor nesecat de speranțe și mângaieri și în aceeași clipă izbuti să se pună la adăpost de cele două nenorociri”.
Oblomov nu este totuși nici iresponsabil, nici inconștient.
”Încă o clipă, și conștiința lui s-ar fi pierdut cine știe pe unde, când deodată se dezmetici și deschise ochii.
– Dar nu m-am spălat încă! Cum asta? Si n-am făcut nimic, zise el în șoaptă. Aveam de gând să-mi aștern planul pe hârtie și n-am făcut-o, n-am scris ispravnicului, nici guvernatorului, scrisoarea către proprietar am început-o și n-am isprăvit-o, socotelile nu le-am revăzut, nici datoriile nu le-am dat, mi-am pierdut toată dimineața!
Căzu pe ganduri… Ce-i asta? Dar un altul ar fi făcut toate aceste lucruri?
Medita asupra deosebirii dintre el și acel ”altul”. Fu nevoit să recunoască că un ”altul” ar fi izbutit să scrie toate scrisorile, s-ar fi mutat într-o casă nouă, s-ar fi dus la țară. Doar aș putea face și eu toate astea..E de ajuns să vrei. Un altul nu stă niciodată în halat, un altul aproape că nici nu doarme…se bucură de viață, se duce pretutindeni,vede toate, se interesează de orice… Dar eu, eu…nu sunt ca alții, adăugă el cu tristețe și se cufundă într-o meditație adâncă. Își scoase chiar capul de sub plapumă. Era una din clipele lucide, conștiente din viața lui Oblomov.
Ce spaimă îl apucă deodată, când în sufletul său răsări imaginea limpede și vie a soartei omului și a menirii lui, când întrevăzu o clipă cât de departe de această menire era viața sa, când în mintea lui se treziră, una după alta-zburând speriate ca niște păsări deșteptate de o rază de soare pătrunsă în umbra ruinelor adormite – problemele esențiale ale vieții.
Se simți îndurerat și cuprins de tristețe pentru lâncezeala în care se complăcea, pentru stagnarea dezvoltării puterilor sale sufletești, pentru inerția sa, care stătea în calea oricărei înfăptuiri. Îl rodea invidia că alții duc o viață plină, bogată, în timp ce pe cărarea strâmtă și mizeră a vieții sale parcă s-ar fi prăvălit o stâncă.
În sufletul său sfios creștea treptat conștiința chinuitoare că multe laturi ale ființei sale nu s-au trezit niciodată la viață, că altele au fost abia dezmorțite, dar niciuna nu s-a dezvoltat până la capăt.
Și totodată simțea dureros de limpede că în adâncul ființei sale stă ascuns, îngropat ca într-un mormânt, ceva bun și luminos, care poate a și murit sau zace ca aurul în măruntaiele muntelui, și că de mult ar fi fost timpul ca acest aur să se preschimbe în monedă și să circule. Dar comoara aceasta era îngropată adânc, sub tot felul de gunoaie aduse din afară. Parcă-i furase cineva comorile pe care i le dăruise lumea și viața, și i le ascunsese toate în fundul sufletului său. Ceva îl împiedica să se avânte pe tărâmul vieții, să zboare înainte, pe aripile vieții și ale voinței. Un vrăjmaș ascuns pusese pe umărul său o mână grea, chiar la începutul căii sale, dându-l la o parte, scoțându-l din făgașul adevăratei sale meniri…
Și-i părea că n-avea să mai iasă niciodată din acele desișuri sălbatice, pe cărarea cea dreptă și…avea din ce în ce mai rar sclipiri de conștiință, care izbuteau doar o clipă să trezească puterile lui adormite. Mintea și voința îi erau de mult paralizate, poate chiar pentru totdeauna.
Evenimentele din viața lui erau tot mai mărunte, reducându-se la dimensiuni microscopice și nici acestora nu le putea ține piept și nu trecea de la unul la altul, ci se lăsa dus de ele, ca de niște valuri și nu era în stare să se împotrivească unora dintre ele, dar nici nu era atras de altele. Această tainică spovedanie față de sine însuși îl umplea de amărăciune.”
Oblomov nu a fost mereu așa.
În capitolul intitulat ”Visul lui Oblomov”, Goncearov îi descrie copilăria zburdalnică, alintată, lipsită de griji și marcată de stilul lânced-patriarhal de la moșie.
Stabilit în Petersburg la vârsta de 20 de ani, a început să traiască pe picior mare, mai ales după ce a primit moștenirea ce i se cuvenea după moartea părinților – veniturile moșiei.
”Pe vremea aceea era încă tânăr și, dacă nu se putea spune că era vioi din cale-afară, era totuși, fără îndoială, mai vioi decât acum; era încă plin de năzuințe, mai avea nădejdi și se mai aștepta la ceva de la soartă, și de la el însuși; se pregătea pentru o carieră, pentru un rol pe care avea să-l joace – în primul rând – în slujba care fusese chiar scopul venirii sale la Petersburg. Se mai gândise și la rolul său în societate și, în sfarșit, ceva mai departe, când tinerețea se îmbină cu maturitatea, închipuirea lui zugrăvea tabloul atrăgător al fericirii conjugale. Dar zilele treceau una după alta, și anii după ani, primele tuleie se prefăcuseră în barbă aspră, razele ochilor fuseseră înlocuite prin două puncte fără strălucire, trupul se împlinise, părul începuse să-i cadă cu nemiluita. Oblomov împlinise treizeci de ani, fără să fi făcut niciun pas înainte, stând tot în pragul arenei vieții, în același loc unde era cu zece ani în urmă. Se pregătea însă mereu să-și înceapă viața, își zugravea în minte imaginea viitorului său, dar cu fiecare an care trecea în zbor pe deasupra capului său, era nevoit să mai schimbe câte ceva, să mai dea la o parte câte un amănunt din această viziune.”
Altă descriere magistrală a evoluției spre ratare în schizofrenia-formă simplă, marcată de scindarea gândirii și de apragmatismul ce rezultă inerent, este reflectată de următorul pasaj al romanului:
”Mintea lui era ca un fel de arhivă complicată, o îngrămădire de fapte, personalități, epoci, date și religii moarte, de adevăruri politico-economice, matematice și altele, de probleme, teze nelegate între ele prin nimic. Era ca un fel de bibliotecă alcătuită din volume răzlețe din diferite domenii de cunoștințe. Studiile i-au dat lui Ilia Ilici o mentalitate ciudată: pentru el, între știință și viață era o prăpastie adâncă, pe care nici nu încerca s-o treacă. Viața și știința alcătuiau, duă părerea lui, două domenii cu totul deosebite. Studiase tot felul de jurisprudențe în vigoare sau perimate, urmase și un curs de procedură judiciară; când însă, cu prilejul unui furt din casă, a fost nevoit să scrie o reclamație către poliție, a luat o coală de hârtie și un condei, s-a gandit mult și bine – apoi a trimis după un conțopist. La țară, socotelile le făcea vechilul. ”Ce să caute aici știința?”, își zicea Oblomov nedumerit. Și astfel se întoarse în singurătatea sa, fără un bagaj de cunoștințe cu ajutorul cărora ar fi putut da o îndrumare gândirii lui care sau rătăcea fără rost sau se pierdea într-o lancezeală somnolentă … Nu-și cunoștea prea bine nici veniturile, nici cheltuielile, nu-și întocmise niciodată un buget. O bună parte din imaginea vieții pe care și-o schița în singurătatea lui era alcătuită dintr-un proiect de reorganizare administrativă a moșiei sale și a vieții țăranilor, nou și potrivit cu cerințele vremii. Avea de mult în cap ideea fundamentală a proiectului, schema lui, părțile lui principale; rămâneau de pus la punct numai amănuntele, socotelile și cifrele. Lucra de câțiva ani, neobosit, la elaborarea acestui proiect, se gândea la el și când umbla, și când stătea culcat, și când se afla printre oameni. Îl completa, schimba ba un capitol, ba un altul, reconstituia în memorie ideile găsite în ajun și uitate peste noapte. Uneori, în minte îi fulgera câte o idee nouă, neașteptată; atunci gândirea se înflăcăra și intra în actiune.”
Este cea mai bună descriere a schizofreniei, forma simplă, care poate exista.
Etimologic, termenul de schizofrenie înseamnă disocierea mintii (schizein-a despărți, fren-minte) şi a fost introdus de catre psihiatrul elvetian Eugen Bleuler.
Schizofrenia este cunoscută în general ca o afecțiune psihică cu evoluție îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă, a cărei expresivitate clinică complexă si polimorfă are drept caracteristică esenţială disocierea autistă a personalității.
Schizofrenia a fost descrisa formal pentru prima data de psihiatrul belgian Benedinct Morel, care a numit-o demenţa precoce, în anul 1852. Fără Facebook și Medscape, autorii Ion Creangă și Ivan Alexandrovici Goncearov de bună seamă că nu au realizat că lenea extremă a persoanelor ce le-au servit de model era de fapt o boală.
Toate formele de schizofrenie (paranoidă, dezorganizată, catatonică) sunt urâte, dar schizofrenia simplă este cea mai malignă și reprezintă cam 11,6% din totalul cazurilor de schizofrenie, care la rândul ei afectează 1% din populația generală. Este definită ca o psihoză care se dezvoltă insidios, în jurul vârstei de 20 de ani, prin bizareriile conduitei, incapacitatea de a face față exigențelor sociale, scăderea tuturor performațelor, insinuându-se pe nesimţite.
Anturajul o sesizează fie din cauza exacerbării unor trăsături schizoide caracteristice personalitatii premorbide, fie a unor acuze somatice cu aspect cenestopat nevrotic predominant asteno-depresiv (oboseala, inertie, indispozitie, plictiseală) ce vor fi urmate de o secătuire a vietii afective si sociale a bolnavului, cu pierderea treptata a tuturor intereselor față de sine, de cei din jur, de valorile si sensurile existenței sociale.
Deficiența crescândă a capacității de ordonare şi programare a activitatii de instruire, de satisfacere a exigentelor duc la o destramăre treptată a coerenţei şi eficienţei comportamentului mergând până la neglijenţa în ținută, în igiena personală, în respectarea conveniențelor sociale, etc.
Halucinatiile sau delirurile ocupă un plan secundar, apar tardiv, sunt tranzitorii și pot să nu fie sesizate, din cauza izolării, așa încât în comportamentul subiectului, până la un moment dat linistit, pot să apară o serie de acte bizare, periculoase sau agresive.
Marcante rămân detașarea și obtuzia afectivă, răceala și respingerea uneori cu brutalitate a celor apropiați, dipariția progresivă a sentimentelor de simpatie, ambivalența si inversiunea afectivă. Subiectul nu mai simte nimic față de membrii familiei, în afară de sâcâială, iritabilitate și aversiune datorată permanentelor încercări ale acesteia de a-i intra cu forța în suflet și în spațiul privat. Devin indiferenți față de preocupările anterioare, recurg la minciuni pentru a lâncezi în pat, încep să-şi neglijeze igiena, se izolează de prieteni și familie, evită să mănânce cu ceilalți, nu se mai schimbă din pijama, nu mai ies din casă, nu îşi mai taie unghiile și părul, nu se mai spală, vocea le devine monotonă, expresiile faciale și abilitățile motorii dispar, vagabondează.
Activitatea orientată spre scop, a bolnavului, încetează și începe să reflecteze steril pe subiecte abstracte, fără nicio legătură cu experiențele și pregătirea anterioară, de exemplu: problemele universului, sensul vieții și al morții, calea și adevărul absolut, universuri paralele, ce frizează metafizica și filozofia, lingvistica și alte științe teoretice, despre care se informează steril și disparat, într-o penibilă justificare și complacere a schimbării. Începe să construiască teorii abstract-delirante de filosofie, să încerce invenții fără scop, să se ”perfecționeze” autodidact în domenii teoretice, să colecționeze lucruri inutile, să construiască teorii ale conspirației și influenței minții de la distanță, intoxicația metafizică fiind cea mai frecventă.
Spre deosebire de schizofrenul paranoid sau de cel cu tulburare delirantă persistentă, cel cu afecţiune simplă nu încearcă să-și împărtășească ideile, să convingă sau să obțină beneficii secundare ci doar să fie lăsat în pace.
Deficitele neurocognitive în schizofrenia simplă se manifestă prin afectarea memoriei, dificultate în planificarea oricărei activități, relaxarea asociațiilor, sărăcirea discursului, blocarea gandirii, sentimentul că alți oameni i-ar putea vedea sau auzi gândurile sau, din contră, i le implantează de la distanță. Pot apărea stereotipii comportamentale (tremur, gesturi, tuse) sau plângeri hipocondriace.
Întrucât în perioada inițială a bolii, 2-3 ani, este caracteristică predominanța simptomelor psihopatice (36,8%) și nevrotice (29%) diagnosticul este greu de stabilit și va fi tranșat abia o dată cu instalarea sindromului apatico-abulic și a automatismului mental. În viață, schizofrenul cu formă simplă este colegul de şcoală despre care spui, peste douăzeci de ani: ”Ce băiat era și cum s-a ratat!”. De băiat bun ce era, toți au încercat să îl ajute, dar el are o filozofie a lui: ”La ce bun? Muncă în zadar!”, ”Sunt doar niște bani, doar nişte bani, nimic altceva” (e vorba de banii pe care îi primește din milă), ”Eu am muncit enorm ca să mă perfecționez, să ajung ce sunt acum, joc șah pe calculator, voi deschide un club de șah pentru copii, voi scoate campioni”. La varsta la care foștii colegi se pensionează, el încă visează să-și înceapă activitatea.
