HEAT – un pilon al cinematografiei mondiale

Paul SICHIGEA ▪

Odată cu răspândirea stilului Neo-Noir în toate colțurile lumii, regizorul american Michael Mann, scrie și regizează o peliculă ce avea să schimbe fața poveștilor polițienești pentru totdeauna. “Heat” a influențat generații întregi de scenariști și regizori, filmul fiind sursa principală de inspirație pentru unele dintre cele mai premiate producții realizate după anul 2000.

Filmul se deschide printr-o serie de cadre realizate impecabil și acompaniate de muzica extraordinară a lui Elliot Goldenthal. Însuși primul cadru de după titlul filmului și după prezentarea coloșilor Robert de Niro și Al Pacino, poate reprezenta cu ușurință un tablou care exprimă nostalgia, calmul și totodată înfățișarea unui oraș aproape sugrumat de griji. Misterul își face apariția odată cu deschiderea producției, prin fumul de peste liniile trenului, cel care se plimbă solitar prin orașul nocturn, precum o pasăre ce privește totul în tăcere.

Piesa celor de la „Kronos Quartet” acompaniază impecabil primele cadre ale filmului, împreună cu prezentarea lui Neil McCauley, personajul negativ jucat de Robert de Niro. Protagonistul este o reproducere scenaristică a infractorului real omonim, un criminal cu sânge rece, spărgător de bănci și căutat îndelung de poliția din Chicago a anilor ’60.

Timp de aproape 10 ani, Mann lucrează la acest scenariu, originalitatea poveștii fiind conturată de un realism cutremurător. Documentarea amplă și îndelungată, ce îl caracterizează pe Mann, conduce către scrierea unui scenariu de aproape 200 de pagini. Prima variantă se produce în 1989, sub numele de „L.A. Takedown”. Scenariul este aproape identic, însă proiectul a fost conceput ca serie TV, fapt ce a condus spre un eșec comercial. Total nemulțumit de rezultat, Mann își continuă activitatea cu un alt film, „Heat” fiind trecut temporar în plan secund.

Născut la 5 februarie 1943 în Chicago, Mann s-a întâlnit încă de mic cu povești despre diferiți infractori locali. Cum valul de crimă organizată prinde și mai mult contur după 1945, Chicago, un loc deja cunoscut pentru terbilele crime, devine în anii ’60 unul dintre cele mai afectate orașe din SUA. Spargere după spargere, criminalii notorii sau mai puțin cunoscuți, au luat cu asalt orașul, Michael Mann crescând printre aceste întâmplări reale. Puternic influențat de sentimentul de dreptate, dar și de veridicitatea actelor criminale pe care le cunoștea încă din adolescență, Mann avea să devină poate cel mai influent creator de film polițienesc din istorie.

Documentarea pentru „Heat” începe în anii ’80, iar după succesul enorm al serialului „Miami Vice” (pe care l-a produs), regizorul obține din ce în ce mai multă notorietate și încredere pentru proiectul pe care îl pregătea cu atâta grijă.

Colaborarea cu Dante Spinotti, un excelent director de imagine italian, începe în 1986 prin filmul „Manhunter” – de altfel și prima ecranizare în care este prezentat Hannibal Lecter. Duo-ul excepțional Mann-Spinotti realizează în 1992 și „Ultimul mohican”. Filmul primește Premiul Oscar pentru sunet, iar Spinotti Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine. Mann realizează atunci ca italianul este cea mai bună soluție pentru ce avea să fie recunoscut mai târziu ca unul dintre cele mai bune filme de acțiune realizate vreodată.

Colaborarea fructuoasă dintre Mann și Spinotti conduce la realizarea unei imagini extraordinare în „Heat”, marcă parcă înregistrată Mann. După succesul restrâns al lui „Manhunter”, care prezintă o structură scenaristică asemănătoare, Mann dă lovitura cu acest produs ireproșabil din punct de vedere tehnic. Șirul narativ se împarte încă din startul filmului în mai multe direcții, regizorul reușind să capteze o serie veritabilă de întâmplări ale unor personaje excelent scrise. De aici provine si subtitlul „A Los Angeles Crime Saga”.

Cuplul Pacino – de Niro este pentru prima dată în istorie captat pe peliculă în aceeași secvență. Într-un interviu realizat ceva mai târziu, Mann a mărturisit că nu vedea pe nimeni în rolul infractorului genial Neil McCauley în afară de Robert de Niro.

Odată cu finalizarea ultimului draft de scenariu, Mann formează o echipă de producție compusă din oameni pregătiți la cele mai bune școli de film din lume, acest criteriu fiind, poate neintenționat, un factor decisiv în cariera regizorului. Pentru elementul realistic al filmului, Mann l-a angajat pe un cunoscut consultant tehnic, pe nume Mick Gould. Fost soldat în trupele speciale britanice, Gould a împărțit distribuția actorilor în două tabere: infractori și polițiști. Gould a lucrat apoi separat cu fiecare actor, pregătindu-i în arta mânuirii armelor de foc la cei mai înalți parametrii. De Niro a relatat mai târziu că aceste antrenamente l-au ajutat pentru toată cariera sa post-Heat, învățând inclusiv cum să reîncarce un pistol în doar câteva secunde.

De asemenea, Val Kilmer, unul dintre actorii importanți ai filmului, a declarat ani mai târziu că secvența în care personajul său încarcă rapid o armă automată, a fost studiată la Școala de Infanterie a trupelor americane și prezentată drept cel mai bun exemplu de încărcare rapidă pe care o poate face cineva pe timpul unei lupte. Procesul prezentat într-un singur cadru durează mai puțin de 3 secunde.

Plasând acțiunea în Los Angeles, Mann a ales noaptea ca element primordial al realizării. Spinotti a acordat o atenție sporită și arhitecturii orașului, iar cadrele din dronă de pe parcursul filmului surprind exact același amestec de stări și sentimente umane preponderente în scrierea extraordinară a scenariului.

Jonglând cu dualitatea dar și cu solitudinea personajelor chiar și când acestea se află într-un grup numeros, ori în relații amoroase sau de afaceri, Michael Mann setează criteriul de bază pentru scrierea unui scenariu complex, demn de Neo-Noir.

Filme precum „Batman Begins”, „The Dark Knight”, „Drive” al lui Refn sau jocuri precum „GTA V”, ori „Payday” au fost puternic influențate de „Heat.” Renumitul regizor și scenarist Christopher Nolan a relatat într-un interviu că atmosfera întunecată, uneori sumbră dar elegantă a orașului și caracterele personajelor sale negative dar și puternice din seria sa „Batman”, provin din studiul amănunțit al filmului „Heat”. Astfel, mari creatori de film au recunoscut pe parcursul celor 26 de ani de la lansarea capodoperei că acest film reprezintă un izvor de informații și o puternică influență pentru mai multe genuri, precum: thriller, acțiune, ori dramă.

Michael Mann a reprodus un tablou din anii ’60 al lui Alex Colville printr-o secvență devenită emblemă pentru acest film de referință.

Atenția sporită la detalii l-a determinat pe Mann să impună înregistrarea sunetelor reale ale focurilor de armă. Astfel, secvența încleștării dintre polițiști și infractori, produsă în centrul Los Angeles-ului, a reprezentat un adevărat moment de cotitură în arta sunetului de film. Scena se întinde pe mai bine de zece minute, Mann demonstrându-și geniul printr-un plasament extrem de precis al fiecărui personaj. Astfel, putem spune că audiența este conștientă permanent de poziția oricărui personaj care participă la schimbul de focuri.

Tehnica pentru captarea imaginii a fost cea mai bună, Spinotti alegând să filmeze „din mână”, cu ajutorul unui gimbal, acest lucru oferind o autenticitate majoră scenei violente. Sunetele puternice ale armelor care trag cartuș după cartuș i-au făcut pe unii angajați și oameni din zonă să creadă că centrul orașului a devenit în realitate un câmp de luptă. Există relatări despre faptul că în secvența mai sus menționată s-au tras peste 7000 de cartușe.

Mann a spus mai târziu că această scenă este unică, echipa dând dovadă de o sincronizare impecabilă. Există nenumărate filme care au încercat să reproducă acest gen de scenă, însă „Heat” rămâne în memoria audienței ca filmul care a reușit să o aducă cel mai aproape de realitate. Încercând să urmărești această scenă, aproape că poți simți și mirosul prafului de pușcă de pretutindeni, impactul gloanțelor în geamurile și portierele mașinilor declanșând adrenalina oricărui pasionat de filme de acțiune.

Pentru a înțelege mai bine complexitatea structurii scenariului „Heat” trebuie să ne întoarcem în anii ’80. În 1981, Michael Mann scrie și regizează unul dintre primele filme în care este prezentată detaliat spargerea unui seif. Secvența cu pricina durează aproximativ 6 minute, James Caan (actorul principal) susținând în cadrul mai multor interviuri că pregătirea pentru această scenă a durat câteva luni, Mann insistând pe autenticitate. Caan s-a pregătit cu un fost spărgător de seifuri, acesta fiind unul dintre cei mai iscusiți infractori de acest gen din SUA.

În „Thief” putem spune că sesizăm pentru prima oară cadrele largi, cuprinzătoare și spectaculos luminate, care îi caracterizează opera integrală a lui Mann. Filmul este, de asemenea, deschis printr-un plan de ansamblu al orașului pe timp de noapte. Los Angeles-ul, axul central al majorității dintre poveștile lui Mann, este întunecat, iar ploaia ce a reușit să spele parcă orice păcat, este deranjată de o mașină care îi poartă pe cei doi infractori din film – o prevestire ale actelor criminale ce urmează.

Non-culoarea care parcă se încleștează cu puternicele culori arată similar cu cele produse mai târziu de Dante Spinotti. Acum ne întâlnim cu același tip de scenariu semnat de Mann: un infractor călit în luptele cu ceilalți criminali, aparent de neclintit, însă foarte sensibil, trece printr-o fază de destructurare psihologică provocată de întâlnirea unei femei aparent banale, dar de o importanță crucială mai târziu. Găsirea acestei „meniri” pur teoretice, provenită parcă și din vechile scrieri grecești, reprezintă pentru personajele principale din operele lui Mann singura scăpare din cleștele malefic și îngrozitor al infracționalității.

Pentru a ocoli pieirea iminentă, infractorul apelează la mai multe tertipuri, încheind șirul de nelegiuiri printr-o ultimă „lovitură”, de cele mai mari proporții. De asemenea, infractorul din prim-planul lui Mann recurge la acest ultim act pentru a își consolida poziția în societate și în fața femeii pe care și-o dorește nespus de mult lângă el. Ultima acțiune a acestuia necesită de regulă un efort istovitor și extrem de periculos. Poate reprezenta din punct de vedere moral și o dovadă a dorinței sale supreme de a atinge perfecțiunea, care de cele mai multe ori conduce la moartea violentă a apropiaților, ori chiar a personajului principal. Totodată, această dorință poate fi privită și ca fiind cauzată de lăcomie.

Frank (jucat de James Caan) este de departe cea mai puternică influență pentru personajul principal din „Drive”, filmul realizat fix 30 de ani mai târziu de Nicolas Refn.

Prin Frank, Mann setează standardul personajului „bad boy” din filmul Neo-Noir. Permanent dur, puternic, „băiatul rău” din operele lui Mann prezintă toate caracteristicile tinerilor americani afectați de sistemul potrivnic, care nu are loc de așa ceva. Victime ale unor abuzuri, ori cercuri vicioase, aceste personaje sunt mereu în căutarea unui act infracțional și mai mare, vanitatea, orgoliul și lăcomia conducând acești oameni spre pierzanie.

Acest gen de personaj este regulă, ori guraliv și impunător prin puterea fizică, ori tăcut, retras, dar extrem de puternic din punct de vedere mental și fizic. Mann își compune opera cu ajutorul ambelor tipuri, ridicând nivelul intelectual și uneori, chiar geniul de care dispun aceste personaje, distrugătoare însă încă din fundamentul comportamental.

Totodată, se observă încă de la prima realizare a lui Mann extraordinara captare a orașului, ca spațiu al desfășurării acțiunii. Elementul a rămas permanent întipărit în operele acestui maestru al filmului.

Odată cu anul 1982, stilistica avea să cunoască o schimbare majoră a planului dramaturgic, dar și al captării imaginii, prin capodopera lui Ridely Scott, „Blade Runner”. Categorisit ulterior ca „Cyberpunk” sau „Cyber Neo-Noir”, Scott realizează un scenariu înfiorător al Americii distruse de consumerism și conflicte. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, povestea este scrisă avandu-i in prim-plan pe niște infractori și polițiști cu altfel de ținte scenaristice. Colorul este pregnant, umbrele caracteristice Noir-ului anilor ’40 fiind asimilate puternic de stroboscoapele provenite din reclamele ce parcă ar conduce o societate îmbolnăvită de consumerismul excesiv și distrusă de zgârcenie.

Se poate observa o colorizare foarte asemănătoare cu filmele lui Michael Mann, Scott păstrând multe dintre elementele Noir. Tema este, însă, radical schimbată, acțiunea petrecându-se de această dată într-o societate care ne este străină, orice linie de dialog sau redare actoricească simbolizând cu adevărat o nouă lume propusă de regizor.

Michael Mann își păstrează direcția scenaristică, iar în 1984 devine producătorul serialului „Miami Vice”. Deși scenariul este semnat de alt artist, „mâna” marelui regizor se poate observa încă din primele cadre ale episodului-pilot.

Acțiunea îi are în prim-plan pe doi polițiști din Miami, misiunea lor fiind una presărată cu nenumerate urcușuri și coborâșuri. În încercarea de a aresta cât mai mulți traficanți de droguri, poziționați în diferite carteluri și grupări mafiote, Sonny Crockett și Ricardo Tubbs, cele două personaje principale, trec prin diferite momente dramatice ale vieții personale.

Era pentru prima dată când publicul lua contact cu această lume a infracționalității într-un asemenea cadru. Pe lângă plajele superbe ale Miami-ului anilor ’80, Michael Mann prezenta publicului o altă față a criminalității autohtone. Deși unele scene sunt evident create în scop pur artistic, multe dintre întâmplările relatate în film sunt puternic influențate de lumea mafiotă a unui asemenea oraș prosper și mereu atrăgător pentru turiști.

Totodată, își fac apariția nume cunoscute de actori și chiar și de cântăreți, precum Phil Collins. Acesta și-a dat acordul pentru folosirea mai multor piese din repertoriul personal. Prezența a astfel de piese foarte cunoscute reprezintă de asemenea o premieră în lumea serialelor. Poate cea mai emblematică secvența a seriei devine mai târziu semnătura lui Michael Mann, prin cadre alternante între oraș, mașină și personaje. Un exemplu elocvent și de mare impact al sclipirii marelui regizor.

„Miami Vice” devine în anul 2002 sursa directă de influență pentru unul dintre cele mai celebre jocuri realizate vreodată, „Grand Theft Auto: Vice City”. Jocul adoptă stilistica, colorizarea și vestimentația făcute celebre în anii ’80 de „Miami Vice”.

În 1984, Mann integrează pentru prima dată în lumea serialelor o vestimentație aleasă, elegantă, produsă de mari creatori de modă, precum Versace și ceasuri dintre cele mai alese. Mărci arhicunoscute precum Casio sau Rolex sunt purtate la vedere, ochelarii Ray-Ban mereu prezenți, iar Ferrari Testarossa, produsă începând cu anul începerii serialului (1984), își face apariția în momentele cheie ale episoadelor. Eleganța este ridicată pe cele mai înalte culmi, Mann devenind un reprezentant de vază al eleganței vestimentare în filmul mondial. De asemenea, un alt element care iese rapid în evidență este cel al atenției sporite asupra rafinamentului conduitei personajelor. Costumele purtate de cei doi protagoniști sunt mereu călcate la dungă, iar moda sacoului purtat peste tricou se răspândește din ce în ce mai mult cu fiecare episod în parte. Sonny Crockett devine rapid un sex simbol al perioadei, actorul Don Johnson ajungând unul dintre cei mai râvniți actori de la Hollywood.

Regizorul păstrează stilul vestimentar dezvoltat în „Miami Vice” și îl aplică cu succes și în „Heat”. Toate personajele degajă eleganță prin vestimentația mereu aleasă cu mare atenție. O observație pertinentă vine mai târziu din partea unui critic de film, care a observat că Neil McCauley (de Niro) își poartă mereu gulerul perfect suflecat, iar mânecile cămășii trec cu o perfecțiune milimetrică de mânecile sacoului. Acest lucru denotă încă o dată caracteristica de bază care se găsește de multe ori chiar din scrierile scenariilor uriașului realizator de film.

Cravata este înlăturată aproape în întregime, acest lucru ajutând personajele lui Mann să degaje acel aer al „băiatului rău”, mereu noncoformist, dar mereu elegant în orice cadru s-ar afla.

Pentru pregătirea actorilor, Mann le-a acordat echipei lui Pacino câteva luni alături de echipa trupelor speciale din Los Angeles. „Polițiștii” din „Heat” au astfel parte de cea mai autentică experiență, iar echipa lui de Niro s-a pregătit luând notițe de la unii dintre cei mai periculoși infractori aflați după gratii. Veridicitatea dialogurilor și a acțiunilor fiecăruia dintre actori provine din perioada special acordată acestora pentru a învăța expresii, limbaje comportamentale, „Heat” fiind o replică mai mult decât fidelă a grupărilor cunoscute de infractori și spărgători de bănci.

Dante Spinotti, directorul de imagine al filmului, propune o încadratură și mișcări ale camerei extrem de precise, recurgând la tehnici combinate de „handheld camera” și pe trepied. Folosirea transtravului și a panoramărilor, susținute de o colorizare adecvată, în care se interpun non-culorile și culorile alături de umbre subtile, fac din „Heat” o dovadă supremă a geniului imagistic al italianului Spinotti.

Precum scena conflictului armat dintre polție și infractori, secvența spargerii băncii ce o precedă pe aceasta este prezentată ulterior ca un exemplu aproape perfect de execuție a unui asemenea act criminal. Pornind de la durata actului și până la organizarea personajelor în planul spațial, această secvență ar putea avea succes în cazul unei spargeri autentice. Din nou, se poate observa arhitectura locului redată pe ecran de echipa lui Mann, factor important în organizarea infracțională. Toate personajele folosesc acest spațiu în cel mai optim mod posibil, lăsând parcă și privitorului ocazia să remarce frumusețea locurilor prin cadre de ansamblu.

Această secvență este reprodusă aproape în întregime la nivel arhitectural și organizatoric de către Nolan în „The Dark Knight”, acest lucru acționând și ca un tribut al regizorului pentru geniul creației lui Mann.

Cum un infractor se diferențiază aproape total de polițistul care îl urmărește timp de aproape trei ore în fața publicului, Mann pune în același timp accent și pe toate similitudinile dintre cei doi. Într-un final, publicul ajunge să înțeleagă faptul că însuși plotul central al poveștii nu ar putea fi dezvoltat fără ca Hanna și McCauley să nu aibă în esență aproape același caracter. Am putea spune că dacă McCauley nu ar fi ales calea nedreptăților, ar fi ajuns poate cel mai de încredere partener al ofițerului de poliție. La fel putem dezvolta povestea și în celălalt sens, Vincent Hanna având o fire construită ca fiind extrem de impulsivă.

Într-una dintre primele variante de scenariu, Mann l-a conceput pe polițistul Hanna ca pe un dependent de stupefiante. Al Pacino a insistat ulterior asupra acestui aspect, regizorul acceptând această caracteristică doar ca un motiv al impulsivității și exploziilor personajului, dependența ofițerului fiind înlăturată complet din draftul final.

Deznodământul filmului este unul dramatic, Mann alegând ca locație celebrul LAX, aeroportul internațional din Los Angeles. „Heat” este ultimul film care a utilizat această locație, autoritățile interzicând ulterior accesul pe piste.

Secvența urmăririi infractorului, care începe de la un hotel și se săvârșește în locația mai sus menționată, este executată cu ajutorul acelorași tehnici de filmare. Publicul este adus aproape de acțiune pentru ultima dată, climaxul filmului fiind atins prin învingerea binelui. Privitorul rămâne însă cu o mare tristețe în suflet, cauzată de pierderea lui McCauley – sentiment resimțit din plin și de Hanna. Prim-planul personajului cu lacrimi în ochi și ținând mână inamicului său reprezintă perfect sentimentele profunde ale acestora. Cursa dintre „pisică și șoarece” este concluzionată prin pierderea motivației unuia dintre protagoniști. Nimic nu pare a mai avea sens la final pentru Hanna, cadrul de ansamblu care închide filmul reprezentând cu ușurință o imagine de tablou, emblematică pentru relația subtilă și definitorie la nivel exhaustiv a celor doi piloni centrali din film.

Secvența de final este acompaniată extraordinar de piesa lui Moby, intitulată „God moving over the face of the waters”. Stilul electronic-ambiental al artistului completează peisajul de mai sus, susținând și chiar aprofundând sentimentul de tristețe cu care rămân Hanna și publicul deopotrivă.