Dan MIHĂESCU ■
Un proverb românesc zice că: Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul, iar eu adaug că, uneori e posibil să se fudulească şi ca ziarist la www.replicaonline.ro. Am avut această revelaţie după ce am citit de pe siteul cu pricina titlul: Guvernul taie funcțiile în carne vie: Câți administratori au companiile de stat din Constanța.
Adică cum vine asta, a tăia funcţiile în carne vie? Ce noimă are? Ce-o fi vrut să zică autorul, în propoziţie? Ce-s funcţiile astea, la care se referă şi de ce au carne vie, în care taie guvernul? Recunosc că m-a băgat în ceaţă pretinsul ziarist, sau poate că eu sunt prea chiţibuşar şi iau totul la propriu iar dacă citesc ceva despre ”carne vie”, în propoziţie, nu-i musai să vie vorba despre ceva animat, cum s-ar zice… Mă rog, să fiu oare demodat cu aceste pretenţiil gramaticale şi semantice, zic? Mă las luat de valul remuşcărilor şi dau bice mai departe pe text, în jos, unde descopăr alte cireşe amare, pe felia de tort.
„Guvernul va reduce numărul secretarilor de stat, ai diverșilor șefi din administrația publică, dar și al administratorilor companiilor de stat, pentru a reduce astfel cheltuielile bugetare. PSD și PNL au ajuns deja la o înțelegere în acest sens, ceea ce înseamnă că sute de șefi de la stat vor avea parte, în curând, de o mare surpriză”.
Deh, are guvernul meteahna lui că reduce reducere reducând la absurd sensul…vorba aia!
Şi ca să nu las lumea nedumerită redau mai jos sensurile oferite de trei dicţionare pentru substantivul FUNCŢIE:
● FÚNCȚIE, funcții, s. f. 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (În forma funcțiune) (Gram.) Rolul sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. (În forma funcțiune) Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (În forma funcțiune) (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (În forma funcțiune) (Log.) Operație care, prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de… = a depinde de… [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.
● FÚNCȚIE s. 1. v. slujbă. 2. grad, rang, (înv.) ridicare. (Are ~ de director.) 3. calitate, rol, sarcină. (Ce ~ îndeplinește această piesă în ansamblu?) 4. v. destinație. 5. (MAT.) aplicație. 6. funcție bijectivă v. bijecție; funcție surjectivă v. surjecție.
Dicţionar de Sinonime (2002)
● FÚNCȚIE, contribuția unui element de înălțime (2) (sunet*) în cadrul unui sistem muzical dat la coeziunea și realizarea finalităților acestui sistem. Locul și rolul acestui element determină și particularizează structura* sistemului: f. este astfel modul de existență al structurii. 1. În sens restrâns, f. este o noțiune aplicabilă sistemului armonic (III, 1). Ea se cristalizează la sfârșitul sec. 19, la Riemann și, în parte, la Fétis, încununând și dând relief teoriei rameauiste. În practica armoniei (III, 2), aportul noțiunii de funcție s-a făcut simțită cu precădere în domeniul cifrajului*; este semnificativ faptul că ultima ediție a Lexicon-ului lui Riemann (1967) se păstrează încă în limitele dogmatice inițiale reducând problematica f. la problemele desemnării ei prin grafie și simbol, prin cifraj (art. Funktionsbezeichnung), ceea ce indică numai saltul – important pe atunci, dar depășit în chiar acel moment – de la concepția basului cifrat*, la o expresie teoretică proprie armoniei de la finele epocii romantice. Este adevărat că la Riemann f. era în primul rând identificarea treptelor* principale ale tonalității (2): I-IV-V cu f. de T-S-D și, în consecință, cu acordurile* acestor trepte, ceea ce era deja făcut suficient pentru a demonstra atât locul cât și rolul acestora în mecanismul cadenței (1) și al tonalității – ambele structuri principale ale facturii muzicale. De aici însă se degajă imediat consecințele acestei relații dintre funcții, atât timp cât cadența (1) autentică sau plagală devine modelul altor cadențe (destul de puțin numeroase în armonia clasică) ca și al constelației de raporturi dintre celelalte trepte și f. (paralele*, mediante*), secundarele devenind, încă de la Rameau, „satelitele” principalelor, în așa fel încât a început tot mai mult să se vorbească de o armonie tonal-funcțională. Faptul depășea deci punctul inițial al teoretizării, f. ne mai reducându-se la rolul în sine al acordurilor și punând deopotrivă accentul pe relațiile tot mai complexe dintre aceste acorduri. Ea se definea, deci, în termeni proprii, ca lanțuri de relații și, ierarhic, valoric, ca relații de relații. Nici o teoretizare ulterioară a armoniei nu a negat f. ci doar s-a străduit, în virtutea concepției de la care pornea, să dea o explicație f., dinamismului ce o caracterizează în raport cu noțiunea pereche a structurii: tendință (tendance) și repaus (repos) la Fétis; caracter expansiv al majorului* și depresiv al minorului* ca produse ale armonicelor* superioare și, respectiv, inferioare (v. dualism), ca și caracterul centripetal al D și centrifugal al S la Riemann; situarea polară a celor două D față de T și, împreună cu f. principale, a f. substitute, în polarismul* lui Karg-Elert; forțe și tensiuni interne, producătoare ale mișcării, în energetismul* lui Kurth; atracție între principalele f. ca și între toate celelalte sunete ale tonalității și armoniei în teoria atracționistă (E. Costère; J. Chailley); ipotezele încă ar putea continua, după cum ar putea fi evocate și interferențele dintre principalele explicații conferite f. 2. În sens larg, f. este o noțiune aplicată retrospectiv unor stări multivocale* sau chiar monodice*, de dinaintea armoniei și a tonalității (1) major-minore, în speță modurilor. Astfel acele trepte care, în vechea teorie, fuseseră denumite (vox) finalis (v. finală) confinalis* sau repercussa* au fost echivalate cu T, respectiv D, fiind considerate f. ♦ Nici domeniul etnomuzicologiei și al folc. comparat nu au rămas în afara influenței teoriei funcționalității. A apărut astfel ideea existenței unor f. melodice, deosebite de cele armonice, hotărâte fie de rolul unor sunete în raport cu frecvența (școala berlineză elaborează o Strukturformel, „formulă structurală”) și ponderea lor în virtutea unui simț consonantic* inconștient, fie de panta ascendentă sau descendentă, sau, din nou, de atracționism sau de energiile concentrate în linia melodică. Dacă f. este, printr-un consens unanim, considerată ca fiind proprie structurilor heptatonice*, dimpotrivă, ea apare ca problematică pentru pentatonică*, sistem vădind o „indiferență funcțională […]”. „Nu se face simțită nu numai orice fel de <atracție>”, dar treptele sale 1, 2, 3, 5, 6 poate fiecare să facă oficiul de cadență interioară sau finală, încât s-ar greși grav voindu-se cu tot dinadinsul să li se asigure rolul de <tonică>, s-ar vedea în ele o <fundamentală> (Brăiloiu). Această indiferență funcțională este suplinită totuși, cum tot Brăiloiu opinează, prin rolul picnonului*, al formulelor (1), sau, cum considera Școala din Berlin, iar la noi G. Breazul, prin locul ocupat de către intervalul de terță* mică.
Dicţionar de Termeni Muzicali (2010)
Nu ştiu cum să zic ca să fiu înţeles dar „Aceste vorbe, mă doare…!”
Nu ca le caut vreo scuza, pt ca chiar nu au, dar la ce salarii au saracii ziaristi, sa mai scrie si corect?… vai de mama lor!
Totusi admir Replica si o citesc cel mai des, pt ca permit comentarii instante oricarui vizitator, lucru incredibil intr-o lume din ce in ce mai chitita pe restrangerea de opinie si ascunderea parerilor „ne-potrivite”.