Acasă Reportaj Cum am dat-o pe Cosette pe un butoi de bani, și fără...

Cum am dat-o pe Cosette pe un butoi de bani, și fără zestre

12225
5

Dan MIHĂESCU ■

Pe la începutul lunii noiembrie 1981 îmi amintesc că au fost vreo două săptămâni câinești rău de tot, cu ploi și frig ce parcă anunțau ce va să vină peste iarnă. Pe atunci circula teoria savantă că planeta a intrat într-o microglaciațiune și Ceaușescu tocmai ce lansase tezele politicii economice de raționalizare a consumului casnic la energia electrică și agentul termic pentru încălzirea locuințelor în sistemul centralizat. Umezeala, temperaturile atmosferice ce țineau mercurul termometrului pe la 8-9°C și întunericul din casă, de care aveam parte din plin, erau tot ce-mi puteam dori mai mult ca să-i râd în nas lui Bacovia și să-l întreb: Păi bine mă, atât ai putut? Doar Plumb, Lacustră și atât? Treci încoa!

Locuiam tot în Blocul Mafioților, cel de 10 etaje turnat din beton glisat care căpătase somptuozitatea rece și sobră a unui mausoleu mobilat cu aceleași 42 de familii, în total cu 120 de locatari „bazați” dar care nu mai trânteau ușile la lift hliziți ci doar înjurau cu patimă când loveau cu bombeul bordura unei trepte ascunse de întunericul de pe scări, ori se lua în brațe, la urcare, cu vreun vecin ce tocmai cobora. Și toți îi urau mormăit Tovarășului de toți sfinții iar când li se părea că au fost auziți de cineva, dădeau vina pe întuneric sau întâmplare.

Și tocmai într-o astfel de dimineață, pe întuneric și frig, cum ziceam, ciocănituri zdravene în ușa apartamentului, cu cadență disperată, mă ridică din pat. Dau jos de pe mine plapuma și cele trei pături flaușate, îmi trag pâslarii călduroși în picioare, fesul pe frunte, halatul de baie peste pulovărul maletă, tricotat din lână netoarsă de mama și mă târâi până la ușă intrigat față de cei care-mi tulburaseră agonia morfeică. Cine să fie? Nu-s de-ai casei căci tot blocul știe, și prietenii de asemenea, că noi ținem ușa descuiată, ca-n serialul Dallas. Deschid și dinaintea mea apar fețele transfigurate ale unui cuplu plouat și chircit de parcă intraseră la apă. Își luminează fața cu lanterna ca plantonul în post ceea ce le conferă o și mai mare paloare și alură de sinistrați scoși din apele Styxului. “Dane noi suntem, Martica și Leu, ești acasă?” Sunt, sigur că sunt din moment ce mă aflu de partea cealaltă a ușii deschise, în fața lor. Îi invit în casă, îi pun să-și lase hainele la cuier și să se descalțe și ne așezăm la masa din sufragerie. De fapt, pe ea o cheamă Marta, dar e alintată Martica iar pe el Ion. Leu este numele de familie al amândurora dar lui toată lumea îi zice Leu, nu Ion, nu Nelu sau Neluțu. Așa s-au obișnuit, așa-l arată și firea. Este impetuos, intempestiv, voluntar, săritor, pătimaș în tot ce face. Sunt căsătoriți de vreo trei-patru ani dar n-au copii. S-au cunoscut la Constanța, în Satul de Vacanță unde el este șef de unitate și ea s-a angajat ca bucătăreasă. Ea e unguroaică din Sălaj, el moț mândru, din Apuseni. I-am cunoscut în urmă cu un an când am organizat primul meu revelion pentru grupul de prieteni, în Satul de Vacanță. De fapt ideea cred că fusese a lui Nicușor. Taică-su, Ioan Popescu, era Președintele Cooperativei de Consum Constanța care administra și Satul de Vacanță, doar că eu am făcut tot managementul evenimentului având cea mai mare gașcă de petrecăreți în spate. Așa am ajuns să-i cunosc pe Marta și Ion. El responsabil la Casa Vâlcea, ea soție, bucătăreasă și minte lucidă în gospodărie, pe când Leu avea două mari pasiuni: Stolichnaya, rareori Johny Plimbărețu’, și poezia românească clasică, drept pentru care, cât eram eu de student la litere și gazetar amator în formare, fiecare întâlnire pregătitoare și premergătoare petrecerii de revelion îmi ieșea pe nas căci nu mai nimeream ușa de ieșire până spre dimineață. Înțelesesem, ăsta era prețul de plătit pentru reducerile studențești la meniu pe care le făcea Leu găștii noastre de petrecăreți, practic cu un meniu de o noapte urmând să avem la dispoziție întreaga căsuță, cu cazare cu tot, pentru trei zile, băutura și restul de haleală urmând să o aducem noi, plus muzica, orga de lumini construită cu becuri colorate cu pastă de pix și ce mai visam…

Și iată că Leu și cu Marta îmi veniseră în întâmpinare anul ăsta, dar cu două luni mai devreme…”Ce-i cu voi mă?”. “Stai așa, dă niște pahare”, replică Leu și scoate dintr-un ditamai sacul de rafie albă, de care nu se despărțise, o ditamai sticla de „Stoli” de 2 litri, cum nu mai văzusem până atunci. O desigilează și umple cele trei pahare pentru apă pe care le așezasem pe masa. N-apuc să zic noroc că Leu și Marta răspund pe expirație “Doamne ajută!”, după ce dăduseră lichidul pe gât. Beau și eu o gură și mă uit la ei întrebător. Se privesc unul pe altul, el își freacă palmele umede pe pantaloni, vizibil încurcat și mă întreabă despre ai mei, pe unde sunt. “Da ce treabă aveți voi cu ei că nu fac revelionul în Satul de Vacanță?”. “Lasă asta, să ajungem noi până acolo, unde-i domnu’ George, doamna Cristina?”. Răspund că mama-i prin bloc, pe la vreo vecină unde-și ghicește în zațul de cafea sau dă în cărți iar tata la birou, la Casa Albă. „N-o chemi pe doamna, mai bine?”. “Mă dacă nu-mi spuneți care-i șpârla nu mă bag!” “Lasă, adu-o aici și cheamă-l și pe domnu’ George și apoi vorbim cu toții”, insistă Leu. Mă execut până la urmă. O aud pe mama târșindu-și papucii egipteni pe holul blocului, îi ia în primire mieros apoi, prin ploaie, vine și tata după vreo jumătate de oră. Facem ceva intimitate cu lumânări parfumate, este doar ora 15.00 și distribuția curentului electric urmează să se reia peste vreo jumătate de oră. Leu face o tură și mai largă, de data asta, cu sticla de „Stoli” iar Marta scoate din sacul de rafie și o rudă de Salam de Sibiu și cu îndemânare profesională așează mizilicul pe masă. Iar suspans, iar Doamne ajută! La a patra mână Leu se încălzește suficient și începe să “depene”!

“Domnu’ George că noi v-am îndrăgit, că dumneavoastră ne-ați îndrăgit că parcă suntem o familie acum, de când ne-am cunoscut”. Marta nerăbdătoare și temătoare ca soțul să nu alunece pe panta poeziei o cheamă pe mama în bucătărie la o țigară. Mă retrag și eu la mine-n cameră că aveam un colocviu, pe a doua zi, și aș mai fi deschis puțin cărțile…când deodată aud pe două voci distincte, stereo, la unison și pe mama și pe tata: “Nu se poateeee! Cum dracu, Doamne iartă-mă!?”. Ies din cameră, merg în sufragerie, vine și lumina între timp și prind șpilu’. În cele două săptămâni de ploi interminabile averea familiei Leu se dusese pe Apa Sâmbetei și acum încercau să mai salveze ceva propunându-le alor mei în contrapartida a ceea ce le-a mai rămas pe fundul putinii (la propriu) să le-o dea pe Cozette, căci aflase Marta de la maică-mea, că ar vrea să o vândă. Era vorba despre un butoi și o putină de brânză în care-și tezaurizaseră întreaga avere dosită în bancnote de 100 și 50 de lei, nu mai mici de atât. Butoiul și putina le așezaseră în curtea Casei Vâlcea, unde și locuiau într-o cameră de la etaj, în dreptul câte unui burlan, astfel că tot aranjamentul simula că este pentru colectarea apei de ploaie. Doar că, pe toată seceta proverbială dobrogeană, a dat să vină și ploaia pe final de toamnă și alde Leu au uitat de seiful lor până ce hârtiile tipărite cu Bălcescu și Cuza, luate de apa ce a refulat peste marginea butoaielor au început să se înșiruie  prin curte căutând rigolele pluviale.

Într-un târziu când, mergând după semne prin curte au înțeles despre ce-i vorba au dat cep la butoi și la putină, au scurs apa și au început să pescuiască bancnotele mucegăite, putrezite, mustind de apă, cu spumierele din bucătăria restaurantului. Strânseseră un sac de rafie și tot mai era de încă unul, au luat un taxi și au venit la ai mei cu aldămașul, propunându-i lui taică-meu următoarea tranzacție. Să facă un preț corect pentru Cozette pe care să i-o vândă lui Leu pe loc, așa cum este cu tot ce este pe ea la momentul tranzacției, iar tata să-și oprească contravaloarea din banii spălați de ploaie. Restul, dacă se mai recuperează ceva de pe fundul butoiului și din putina ce nu fusese golită încă, revine familiei Leu. Și pentru Dan, o bursă studențească pe doi ani. Marea cutezanță, pe care Leu nu o rostise dar o gândise, atunci când își formulase pretențiile în legătură cu mașina, era ca el să o preia cu tot cu numărul de înmatriculare, 1-CT-179, adică un număr așa zis scurt, care evidenția o poziție specială în nomenclatorul funcțiilor oficiale județene, doar că numărul acesta fusese alocat pentru utilizare de către autoturismul corespondentului ziarului Scînteia, repartizat de Miliție, se afla în evidența Gospodăriei de Partid și el aparținea autoturismului folosit de ziarist.  

Pe loc am început să facem triajul și reanimarea decrepiților de Bălcescu și Cuza Vodă. Pe deoparte în cuptorul aragazului tăvile cu “foietaje” à la Banca Națională a României (BNR) devenise uscător iar pe masa din sufragerie fiecare cu câte un fier de călcat în mână, netezea și repara hârtiile de valori căutând recuperarea celor cu serie intactă. După patru ore intense de lucru, vecinii au început să facă aluzii, la telefon, bănuindu-ne că prăjim cafea verde furată din port de către hamali, așa de tare mirosea a celuloză încinsă pe scara blocului.

A doua zi tata a făcut întâi un drum de prospectare până în Piața Ovidiu, la Sucursala BNR, unde director era un mai vechi amic al său, Constantin Ivașcu, a cărui fiică îmi fusese colegă de bancă în clasele primare. S-a plans, s-a văitat, a fost compătimit și într-un final înțeles. A povestit cum socră-sa încasând banii pe o casă vândută i-a ascuns într-o magazia de lemne și în rest cunoașteți ce s-a întâmpat cu ploaia, cu inundația, cu mucegăitul, cu putrezitul, uscatul și recuperatul banilor cu serie, rupte, prăpădite, așa cum erau. Directorul Sucursalei BNR l-a înțeles și a acceptat să-l ajute, preschimbându-i bancnotele distruse cu unele noi, oprind comisionul prevăzut de lege.

Și uite așa familia Leu și-a recuperat parte din pagubă și s-a ales și cu o Dacie 1100 în curtea din spate a restaurantului Casa Vâlcea. Parcată în dreptul “Butoiului cu Bălcești”, Cozette pare că suporta mai bine decât Martica capriciile moțului cârciumar, care îi mai dădea câte o cheie de control în nopțile când era vizitat de muza Euterpe, dar niciodată nu pleca prea departe căci avea grijă de ei amândoi un ditamai plopul, obișnuit cu latura lirică a Leului care oricum nu avea permis de conducere și nici nu promitea să fie suficient de sobru vreodată ca să ia lecții de conducere.

Astfel, celebra noastră Dacia 1100, gri, alintată Cosette de tata, a fost autoturismul de care era tare mândru pentru că era asamblat în România dar cu piese originale franțuzești, 100%, nimic asimilat. Mașina asta fusese în dotarea Subredacției Scînteia de la Constanța și o luase în primire odată cu funcția în ‘74, dacă n-o fi fost un an sau doi mai înainte,  iar prin ’76, semn că lucrurile se pricipitau către ce avea să devină criza datoriilor suverane ale României, Ceaușescu decisese să facă economii bugetare astfel că printre altele a desființat Subredacțiile cotidianului Scânteia al PCR iar ziariștilor le-a dat de ales să predea autoturismul din dotare sau să-l cumpere la prețul de amortizare din momentul respectiv, ca să aibă cu ce să facă muncă de teren pentru ziar. Tata a ales să o cumpere pe Cosette, de care era tare încântat, după ce până atunci condusese vreo 10 ani un tanc de Moskvici 408 cu patru faruri și radio. La vremea respectivă Cosette avea vreo 20.000 de km la bord ceea ce era o uzură rezonabilă, mai ales că fusese întreținută de Garajul Gospodăriei de Partid și avea toate reviziile la zi iar prețul a fost de asemenea acceptabil și i s-a acordat și înlesnirea plății în rate lunare, cu reținere din salariu. În 1981 Cozette avea deja vreo nouă ani, peste 150.000 de km la bord și aproape nicio piesă originală ca să nu mai vorbesc de tăblăria înlocuită în proporție de 90% cu tablă neagră țigănească, acolo unde nu folosise rășini bicompozite, așa că îi căuta o soluție să o „mărite”…

Satul de Vacanță din Constanța a fost construit în 1972 cu 31 de unități de alimentație publică și cazare proiectate sub forma câte unei case tradiționale din fiecare județ al României în aceste veritabile hanuri fiind respectate, la rândul lor, meniurile tradiționale și listele de băuturi specifice zonelor geografice.

5 COMENTARII

  1. Mulțumesc Dan, mulțumesc pentru momentul de reflecție și amintire!!! Adică o grămadă de amintiri, legate de chiar Satul de vacanță! Liceul actual Decelbal, pe vremurile acelea liceul industrial nr. 5, e aproximativ vis a vis de parc și aproape de Satul de vacanță. Ca orice elev, chiar și atunci, ’72-’76 mai chiuleam sau ne încântam profesorii să facem câte o oră în parc. Și a funcționat! În clasa a XII-a ne mai făceam câte o „oră liberă” și mergeam la Casa Vâlceană, ca să lucrăm la matematică. Pe bune! Ce să vezi? barmanul ne cerea să îi arătăm carnetele de note ca să vadă dacă merităm să intrăm. Și pe membrii comisiei de bacalaureat de la secția real i-am plimbat cu barca pe lac, evident după ce noi am terminat examenul dar … cei de la secția uman, nu! Am cântat, ne-am bucurat și ne-am făcut că nu auzim când ne roagă să ne întoarcem că e târziu. Și mă opresc aici, deși mi-ai readus în memorie momente minunate. Mulțumesc!

  2. Si cu cat ati dat-o pana la urma??? Mai povesteste-ne din acele vremuri, ca te pricepi bine!!! Ai putea sa scoti o carte caci istoria reala a acelor vremuri nu prea s-a scris…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.